Noile discuții despre reindustrializare și planurile aferente ar trebui să treacă mai întâi prin istoria ”industrializării”. Pentru a înțelege mai bine care este importanța industriei și a productivității muncii industriale în recuperarea decalajului de nivel de trai față de Occident, am considerat util să facem o scurtă trecere în revistă a evoluției acestui sector economic esențial pentru o țară.
Am preferat raportarea la valoarea adăugată brută (VAB), pentru că cealaltă componentă a PIB este dată de impozitele nete.
Ponderea industriei în formarea valorii adăugate brute a depășit în premieră 50% de-abia în anul 1945, iar asta sub efectul producției de război și al anului agricol slab.
Revenirea peste această cotă s-a produs de-abia în 1962, anul terminării cooperativizării.
Apoi, evoluția a fost rapidă, cu pragul de 60% depășit în 1965 ( începutul ”erei” Ceaușescu) iar cel de 70% în 1974 ( anul introducerii funcției de președinte).
Ponderea maximă a industriei în formarea rezultatelor din sfera ”direct productivă” a fost atinsă în 1975, cu 74,5%, an de vârf al industrializării făcute pe baza licențelor moderne achiziționate cu mari eforturi dar și în baza bunăvoinței câștigate din partea marilor puteri occidentale, urmare poziției aparte adoptate în cadrul lagărului socialist.
Doar patru ani a reușit industria să treacă pragul de 70% din valoarea adăugată brută în sfera producției de bunuri, ceilalți doi în afara celor menționați fiind 1979 și 1980. A urmat un declin semnificativ în 1982, după primul acord de împrumut încheiat cu FMI ( în condițiile dificile ale unor dobânzi împovărătoare la creditele externe contractate), până la 64,4%.
Rambursarea forțată a datoriei statului s-a făcut în condițiile creșterii ușoare a ponderii industriei până în apropierea aceluiași prag de 70% ( 69,9% a fost valoarea consemnată pentru 1989), care nu a mai fost traversat ca urmare a evenimentelor din decembrie și a urmărilor acestora.
A urmat un declin rapid spre 55,3% în 1993 – 1994 și o reluare a trendului crescător, cu o valoare de 67,5% atinsă în anul 2012.
În ceea ce privește, evoluția ponderii producției de bunuri în valoarea adăugată brută, aceasta a fost pe un trend descrescător, determinat de evoluția proceselor de producție și a cerințelor sociale de la începutul perioadei contabilizate, pentru a se stabiliza undeva în zona de două treimi din total în perioada interbelică.
Ulterior, regimul comunist a pus accentul pe producția materială, ceea ce a condus la valori de peste 70%, mai apropiate de practica secolului XIX decât de evoluțiile rapide din Occident.Explicația a fost evoluția rapidă a productivității muncii în industrie, agricultură și construcțiile din țările dezvoltate, în condițiile unui avans tehnologic care reclama și servicii private și sociale mai bune pentru cei din sfera producției materiale.
Este și unul dintre motivele principale care a generat insatisfacție socială și a condus la căderea regimurilor de stânga care au neglijat sfera serviciilor din considerente de dezvoltare a unei industrii grele care să genereze volume mari de producție și economii de scară (dar rigidă, care nu a asigurat și o fructificare durabilă a sumelor investite).
Între 1950 şi 1989, producţia industrială a României a crescut într-un ritm mediu anual de peste 9%, unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere din lume. Însă privarea de acces la tehnologiile de ultimă oră, pierderea de competitivitate și controlul redus asupra piețelor desfacere au dus la o redimensionare a activității după posibilitățile rezultate din noua structură de proprietate și din avantajele de cost relativ redus al forței de muncă.
Actuala pondere de 28,4% în PIB este destul de ridicată din perspectiva uzanțelor UE, fiind similară cu cea din Germania. Totuși, mai există loc atât pentru o extindere a industriei care să creeze noi locuri de muncă mai bine plătite, cât și pentru majorarea productivității. Productivitate situată oricum mult peste cea din agricultură, ramura care ne penalizează la nivelul PIB/locuitor și al încasărilor bugetare.
