Hegemoni si hegemonii

De Theophyle | 24.2.2012 .

Nu cred ca cineva in lumea in care traim poate deschide ziarul sau intra intr-un portal de stiri fara sa gaseasca cateva stiri, comentarii sau editoriale in care sa nu o “intalnim” pe dna Merkel, Germania, China sau Iran. Hegemonii trecutului au obosit facand loc la altii noi. Unii sunt deja consacrati, altii isi construiesc strategiile pe care le considera posibile spre o hegemonie locala sau mondiala. Mai mult decat clar ca lumea noastra a devenit o lume politica multipolara, cu varfuri regionale, de fapt o globalitate destructurata si o lume economico-financiara cu o globalitate perfecta (vezi postarile despre globalizare si globalitate). Dupa parerea mea, asta este si cauza faptului ca nici o hotarare politica nu poate rezolva probleme economico-financiare. Hyper-puterea a disparut si cele care i-au urmat nu mai au nici pe departe potentialul necesar de a convinge sau a impune solutii.

Intrebarea este mai complicata – a existat vreodata in timpurile noastre o hyper-putere ? Bineinteles ca la o intrebare atat de politica opiniile sunt diferite. De partea stanga, socialistul European Hubert Védrine, fost consilier al Presedintelui Mitterrand si mai tarziu Ministru de Externe al Frantei, considera ca SUA dupa “razboiul rece” a devenit o hyper-putere implementandu-si politicile discretionar fara sa se consulte cu partenerii sau sa dialogheze cu adversarii. De cealalta parte, Joseph Nye, unul dintre cei mai respectati teoreticieni din SUA si autorul definitiei “soft power” (discutata de noi in “Puterea Ierbivorilor”), considera ca SUA nu fost niciodata intr-o asemenea pozitie neavand niciodata puterea financiara sau militara pentru a-si impune discretionar interesele. Bineinteles ca Joseph Nye sustine cu exemple si negocierea cu adversarii si dialogul cu aliatii.

Adevarul este bineinteles undeva la mijloc. Si pozitiile Euro-socialiste exprimate de Mitterrand si Schröder au fost la fel de deficitare in relatiile internationale ca si cele neo-liberale, exprimate la inceputul anilor ’90 si anilor 2000 de Presedintii americani. Pana la urma felul in care a inteles / interpretat Mitterrand Tratatul de la Élysée, semnat de de Gaulle si Konrad Adenauer in 1963, tratat care reglementa relatiile Franco-Germane, au adus Eupropa in general si Franta in particular la situatia in care ne aflam. Nici faptul ca americanii au destabilizat Orientul Mijlociu prin actiunea in Irak, permitand de fapt Iranului sa-si dezvolte tendinte hegemonice in regiune nu poate fi considerat un succes, ci absolut invers.

Intorcandu-ma la lumea multipolara, atitudiniile Europene si Americane s-au dovedit catastrofale in primul rand fata de situatia politica si implicit economica in care ne aflam. Nu am nici o grija in ceea ce priveste economicul – el se va aranja independent de ceea ce fac sau cred ca fac liderii Europeni sau Americani. Marea grija este in primul rand faptul ca tendintele de a da din coate ale celor care doresc sa devina puteri regionale vor duce la o noua versiune a “regatelor luptatoare” . Daca in Europa lucrurile se vor trata “pasnic” si chiar vedem deja rezultatul acestor repoztionari, in Orientul Mijlociu lucrurile se vor disputa violent.

In Orienttul Mijlociu vom vedea intalnirea patrulaterului Iran-Israel-Turcia-Arabia Saudita. Vom vedea coalitii ciudate si multa, multa violenta. Marele pericol este in redesenarea hartii intregii regiuni si o posibila destructurare a unor state multietnice (sau religioase), care vor cadea din slabiciunea organismelor de reglementare internationale si agresivitatea participantilor la aceste dispute. Primele sunt bineinteles Bahrein, Liban si Irak – aproape precis victime ale acestor destructurari si dezechilibre. Celor care considera ca omenirea a depasit faza disputelor de acest gen, pot sa spun numai ca ne-am intors la un razboi rece in plina criza economica si vom asista la redesenarea politica a unor regiuni extrem de importante ale globului.

Theophyle

Share