Guvernul numără persoanele cu dizabilități: Cum stă, de fapt, România – pondere, inactivitate, soluții

Ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, anunță într-un interviu pentru Gândul că a înființat o comisie care să reanalizeze dosarele persoanele cu handicap declarate ca obținute în mod fraudulos de controalele miniștrilor Muncii din cabinetele Boc. Și că va acorda o perioadă de grație persoanelor cu dizabilități care au pierdut ajutorul guvernamental din cauza faptului că nu și-au achitat oblogațiile fiscale – măsură decisă printr-o Ordonanță a fostului guvern PDL.

Dar cum stă, de fapt, România la ponderea persoanelor total dependente de ajutorul societății: pondere în populația reală, în buget, în comparație cu celelalte țări din Uniunea Europeană?

România are 1,25 milioane inactive pe motiv de diverse dizabilităţi, potrivit datelor centralizate pe 2012 de Institutul Național de Statistică, ceea ce este echivalent cu 6% din populația totală a țării. Cam două treimi dintre aceste persoane (64,1%) au vârsta între 55 şi 64 ani, 60,2% sunt femei şi 65,1% locuiesc în mediul urban.

Cu toate acestea, contrar percepției comune, o parte semnificativă dintre persoanele cu dizabilități desfășoară o activitate ( circa 405 mii) iar 40 de mii dintre ele figurează drept șomeri în accepțiunea Biroului Internațional al Muncii. Dacă facem totalul, obținem impresionantul număr de 1,7 milioane persoane cu dizabilități, adică aproape 9% din populația țării.

Cifra poate părea exagerată iar unele încadrări sunt discutabile, dar se pliază pe media UE. Dacă se intră, însă, în amănunte, se constată cu surpriză că, de fapt, doar 76 de mii de persoane ( 4,5% din total !!) au indicat drept sursă a restricţiilor de participare la viaţa profesională, exclusiv limitări funcţionale. Cea mai mare parte (61,5%), peste un milion de persoane, au invocat atât problemele de sănătate cât şi limitările funcţionale.

Pentru 575 mii persoane (reprezentând peste o treime – 34,0%) sursa restricţiilor de participare la activitatea profesională o constituie, exclusiv, problemele de sănătate. Adică cei cu sănătate declarată precară pe bază de acte oficiale sunt de opt ori mai mulți decât persoanele sănătoase cu limitări funcționale, ceea ce apare drept destul de ciudat.

Și mai ciudat este, însă, că rata de ocupare a celor cu dizabilități la grupa de vârstă 25 – 34 de ani este mai mare decât rata de ocupare a celor fără dizabilități la grupa de vârstă 15 – 24 de ani. Se vede treaba că tinerețea este un handicap mai mare decât dizabilitățile. Iar stimulentele pentru a munci sunt destul de slabe, în pofida nivelului de trai redus față de standardele europene.

În interiorul aceleiași categorii de vârstă, raportul dintre ratele de ocupare arată că nici tinerii (25 – 34ani) cu dizabilități nu se înghesuie ( în termeni relativi) să lucreze până când nu au neapărată nevoie ( de la peste obișnuitul 2,7 – 2,8, raportul crește la 3 pentru ca să scadă la doar 2 la mijlocul perioadei de activitate).

De reținut, din cele 405 mii persoane ocupate cu dizabilităţi, doar 122 mii (reprezentând 30 %) beneficiau efectiv la locul de muncă de una sau mai multe forme de asistenţă specială menită a-i ajuta în desfăşurarea activităţii profesionale și mai puțin de 12 mii ( sub 3%) beneficiau de echipamente speciale sau adaptări la locul de muncă.

De asemeni, doar 58 de mii de persoane cu dizabilități ( 14,4% dintre cele ocupate) au beneficiat de condiţii speciale la locul de muncă (muncă sedentară, lucru la domiciliu, program flexibil, etc.). Ceea ce justifică oarecum numărul foarte mare (1287 mii) de persoane cu dizabilităţi neocupate (în şomaj sau inactivitate), din care aproape 60% solicită condiții speciale la locul de muncă iar 30% adaptări sau echipamente speciale.

Este o zonă, dacă nu cumva chiar cea mai importantă zonă din piața muncii, în care intervenția statului ar fi foarte utilă și cu efect spectaculos pe bugetele de protecție socială. Adică se pot obține, cu investiții relativ reduse și facilități fiscale sporite, intrări de bani și nu simpla perpetuare a plăților care trebuie efectuate pentru susținerea celor dezavantajați în competiția cu alți potențiali salariați.

De altfel, Articolul 26 din Carta drepturilor fundamentale a UE prevede că „Uniunea recunoaște şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viața comunității.” În plus, articolul 21 interzice orice discriminare pe motiv de handicap.

Ar fi și în spiritul strategiei UE cu orizontul 2020 referitoare la persoanele cu diverse grade de handicap, care vine cu o serie de opt direcții de acțiune (accesibilitate, participare, egalitate, ocuparea forței de muncă, educație și formare, protecție socială, sănătate și acțiune externă) a căror aplicare este menită să le îmbunătățească calitatea vieții.

**

În UE, o persoană din șase suferă de handicap, de la o formă ușoară până la o formă gravă, iar în total, aproximativ 80 de milioane de persoane nu pot, deseori, să participe din plin la viața socială și economică din cauza barierelor fizice și comportamentale. Nivelul de sărăcie a persoanelor cu handicap este cu 70% superior mediei înregistrate , fapt care se datorează parțial accesului lor limitat la ocuparea forței de muncă.