Gabriel Biriș / ”Taxa pe lăcomie” – sau cum mută statul român profitul băncilor românești în străinătate

Începând cu 1 ianuarie 2019, Guvernul României noastre a introdus o taxă pe activele bancare, taxă pe care a definit-o “taxa pe lăcomie” și a stabilit-o în funcție de ROBOR.

Taxa se aplică dacă acesta depășește 2% (era peste 3% atât la 3 cât și la 6 luni în decembrie 2018), în scădere ușoară după ce tot anul crescuse ca urmare a creșterii semnificative a inflației), iar procentul de taxă variază de la 0,1% până la 0,5%, în funcție de depășirea pragului de 2%. Taxa este trimestrială, deci procentul anual este mult mai mare. Pentru T1 2019, taxa este de 0,3%, ceea ce înseamnă că pentru anul 2019 ar putea fi de 1,2%.

Procentul poate părea mic, dar baza lui de aplicare este uriașă (activele financiare ale băncii), ceea ce face ca imensa majoritate a băncilor active astăzi să ajungă pe pierdere încă din 2019. Nici nu avea cum altfel, rata medie de profit raportat la activele financiare în ultimii 15 ani nu depășește 0,4%, adică o treime din taxă. Băncile mici vor fi cele mai afectate. La fel și băncile românești, după cum o sa explic mai jos.

Am mai scris despre cât de ridicol și periculos este acest mod (funcție de ROBOR) de a reglementa o taxă, taxă care de altfel mai există și în alte state (mult mai mică însă și în niciun caz legată de dobânda pieței). Nu despre asta o să scriu acum, ci despre cum reușește statul român să își/ne tragă un glonț în picior cu această taxă.

Înainte de a explica mecanismul, să ne aducem aminte de câteva declarații ale stimabililor noștri politicieni:

• În 2016, dl Ionuț Mișa, pe atunci director DGAMC, anunța pe un ton războinic că a descoperit cum își transferă hulpavele bănci străine profiturile în străinătate. Se referă în special la dobânzile pe care o bancă românească le plătea pentru depozitele (în lei și euro) făcute de banca “mamă” la filiala românească. Să mai spunem și că acele depozite au fost făcute în criză, ca urmare a unui acord între BNR și băncile “mamă” din Austria, prin care acestea își asumau să nu reducă finanțarea filialelor lor, reducere care ar fi scăzut lichiditățile în România și ar fi accentuat criza în care tocmai intrasem;
• În 2017, dl Mihai Tudose, pe atunci chiar premier, ne informa – tot pe un ton războinic, că peste jumătate din băncile din România nu declară profit și nu plătesc impozit cu toate că percep cele mai mari dobânzi și cele mai mari comisioane din UE;
• În 2018, dl Liviu Dragnea, dl Darius Vâlcov și dl Eugen Teodorovici, au descoperit ca aceleași bănci care nu declaraseră profit în 2017 făcuseră profituri istorice în 2018, deci trebuie taxate pentru “lăcomia” lor…

Nu o să explic aici cât de mult depinde profitul bancar de provizioanele pe care băncile sunt obligate de normele prudențiale impuse de BNR să le facă și mai apoi să le anuleze. Este foarte ușor pentru o bancă să fie în același timp și pe profit operațional și pe pierdere fiscală, așa cum se poate să fie pe pierdere operațional dar să aibă de plătit impozit pe profit, în funcție de mărimea provizioanelor constituite/anulate.

Haideți să vedem însă cum determină statul român exportul profitului în străinătate și cum își erodează singur baza fiscală în România, băgând impozite pe profit în buzunarele statelor pe care tot ei acum le acuză că ne iau muncitorii…

Suma efectivă de plată pe care o vor datora băncile va fi calculată, trimestru de trimestru, prin aplicarea procentului de taxă la valoarea activelor bancare. Activele bancare constau în:

• Credite acordate companiilor;
• Credite acordate persoanelor fizice române (credit ipotecar, credit de consum);
• Credite acordate altor bănci;
• Credite acordate statului român (obligațiuni de stat, probabil cea mai importantă parte din activele financiare);
• Disponibilități proprii.

Ținând cont de mărimea aberantă a taxei (conform BNR doar 2 bănci ar mai rămâne pe profit în 2019, iar din 2020 nici una nu va mai fi profitabilă), este evident că acționarii și executivii băncilor din România sunt puși în fața unei dileme existențiale, “to be or not to be”: închid sau rezistă până când această aberație va fi corectată?

Evident, închiderea operațiunilor nu este o opțiune de luat în seamă, cel puțin pe termen scurt. Vor trebui deci să reziste, ceea ce înseamnă că vor trebui cumva să își reducă expunerea la taxa pe lăcomie. Cum ROBOR-ul nu prea poate fi controlat de bănci, este un rezultat al pieții (care depinde de mulți factori, inclusiv de cererea de finanțare de către stat, de impactul politicilor guvernamentale asupra inflației, etc), rămân activele financiare, în special cele cu randamente reduse (obligațiuni de stat, dar și credite acordate clienților foarte solvabili, precum multinaționalele care operează în România).

Cum vor putea băncile să își reducă baza de calcul (activele financiare) pentru a reduce extrem de punitiva “taxă pe lăcomie”?

Foarte simplu:

• Nu mai atrag finanțări de la băncile “mamă” sau de la alte entități din grup iar liniile de finanțare existente (pasiv/datorie pentru banca românească) vor fi reduse prin transferul unor active (titluri de stat, credite acordate companiilor mari) către creditorii externi. În felul acesta elimină și potențialele probleme cu ANAF, care pune din ce în ce mai des în discuție dobânzile plătite de filialele românești pentru depozitele deschise de băncile “mamă” și ajustează prețurile de transfer;
• Își vor reduce la maxim achizițiile de titluri de stat emise de guvern. Nu vor trebui să renunțe la profiturile frumoase pe care le fac azi din aceste titluri (unde dobânzile au și crescut recent), pentru că nimic nu împiedică băncile “mamă” sau alte bănci din grup să le achiziționeze direct de la statul roman și să încaseze dobânzile direct în străinătate;
• Își vor reduce la maxim creditarea companiilor mari, solvabile, unde marjele sunt mici. Nu vor pierde piața, pentru că nimic nu împiedică ca aceste finanțări să fie acordate direct de către banca “mamă” sau de către alte bănci din grup, situate în țări care nu au taxe pe activele bancare;
• Vor păstra la nivel local doar activele financiare pentru care marjele lor sunt consistente (credite către populație, credite către IMM-uri).

Gradul de intermediere financiară va scădea abrupt ca procent din PIB (oricum este cel mai scăzut din UE), profiturile vor fi mult mai mici,  dar și taxa pe lăcomie va fi mult mai mică.

Cine câștigă și cine pierde?

De câștigat vor câștiga doar băncile străine care vor ocupa piața pe care Guvernul a obligat băncile romanești, printr-o taxa aberantă, să o cedeze. Per total, la nivel de grup, pentru grupurile bancare internaționale, va fi aproximativ un joc cu sumă zero: câștigă acolo ce pierd aici.

Perdanți vor fi:

1. Băncile cu capital majoritar românesc. Nici Banca Transilvania și nici cec (și nici altele mult mai mici, precum Banca Feroviară) nu au opțiunile pe care le au băncile cu capital străin. Băncile cu capital românesc, dintre care Banca Transilvania este cea mai mare și se află în plin proces de achiziție/investiții pentru a își crește cota de piață, vor avea de departe cel mai mult de pierdut, fiind direct lovite de o taxă pe care nu o vor putea evita;
2. Bugetul de stat. Profitul făcut până acum de băncile cu capital străin din titluri de stat și finanțări de mari corporații se mută la băncile “mamă” sau la alte filiale din grup. Statul nu va putea împiedica acest transfer datorită faptului că în UE nu putem limita circulația capitalului (așa cum nu putem limita nici circulația forței de muncă prin permise de muncă) și nici nu va putea aplica regulile privind prețurile de transfer din simplul motiv că tranzacțiile respective nu vor mai implica băncile din România. Dobânzile la titluri de stat vor fi plătite de MF direct băncilor străine, la fel și dobânzile la creditele acordate marilor corporații, nu vor mai trece prin băncile romanești, deci ANAF nu va mai avea ce ajusta. Evident, dobânzile nu vor sta pe loc, vor crește pentru că și riscul de țară este în creștere.
3. Debitorul român, fie că vorbim de IMM-uri sau de persoane fizice. Accesul la credite le va fi redus iar dobânzile vor crește. Este absolut firesc ca băncile să includă în costul creditului această nouă taxă la care sunt obligate de către statul român.
4. Angajații români ai sistemului bancar. Odată cu reducerea activității bancare în România vom vedea și reduceri de locuri de muncă în sistemul bancar, locuri de muncă în general bine plătite. Ceea ce va duce și la scăderea contribuțiilor, impozitelor, creșterea cheltuielilor cu șomajul, etc, etc…

Nu sunt Mafalda. Sunt însă în profesia asta de aproape un sfert de secol, am văzut multe și înțeleg mecanismele pieței. De fiecare dată când statul a ridicat piedici, piața a găsit soluții să le ocolească. Așa va fi și acum.