Ceva mai puţin de 35% dintre cele circa 7,5 milioane de familii din România au avut copii în întreţinere anul trecut, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Datele ne plasează sub Polonia şi Slovacia, dar peste Cehia, Ungaria şi Bulgaria în această privinţă.
În structură, după numărul de copii, predomină famiile cu un singur copil (53%), ceea ce ne plasează peste media UE (47%).
Per total, există în ţara noastră 2.608,6 mii familii cu copii, dintre care 1.374 mii au un singur copil în întreţinere, 944,2 mii doi copii iar 290,3 mii au trei copii sau mai mult.
Procentajele pe toate aceste categorii sunt cel puţin egale cu cele medii la nivelul UE, dar diferenţa pozitivă scade odată cu numărul celor aflaţi în întreţinere până ce devine nulă la familiile cu mulţi copii.
Pentru a ne poziţiona în context european, vă prezentăm situaţia din câteva ţări europene provenite din fostul bloc estic şi din familia ţărilor latine, precum şi pe cea din Germania, reperul economic al Uniunii ( unde se vede destul de clar de ce are nevoie de afluxul de imigranţi pentru a continua să funcţioneze).
Situaţia noastră este cert mai bună decât cea din ţările vecine, Ungaria şi Bulgaria, situate mult sub noi la capitolul capital uman în perspectivă.
Ungaria s-a aliniat (cam timpuriu pentru nivelul ei de dezvoltare) la media europeană rezultată din practica occidentală, iar Bulgaria se va confrunta inevitabil cu mari probleme demografice pe termen lung.
Se pare că pe noi ne-a ajutat cultura socială similară ţărilor latine mai apropiate de modul nostru de a gândi familia, fiind evidente atât apropierea de Spania ca structură a gospodăriilor care au în întreţinere copii, precum şi preferinţa italiană pentru un singur copil.
Din păcate, nu am preluat şi politica franceză de ajutor social pentru familiile cu mai mulţi copii, care determină un procentaj relativ mare la această categorie (desigur, sunt şi alte caracteristici, dar francezii nu fac diferenţă de etnie şi nu furnizează date în acest sens).
Pentru a vedea şi performera în materie, am prezentat şi Irlanda, care vine cu două performanţe importante. Peste 40% din familii au cel puţin un copil în întreţinere, iar peste 10% au chiar trei sau mai mulţi. Ceea ce arată că, dincolo de aspectele religios-legislative de-abia lămurite, nu se poate disocia succesul acestei ţări din ultimii zeci de ani de capitalul uman de care dispune.
Una peste alta, s-ar părea că nu stăm chiar atât de rău la capitolul tinerei generaţii în context european. Nu atât numărul redus de copii este problema (deşi, evident, ar trebui să fie mai mare dacă vrem să păstrăm în limite rezonabile rata de dependenţă pe termen lung) cât capacitatea de a-i pregăti corespunzător şi de a-i ţine apoi în ţară prin oferirea de locuri de muncă suficient de atractive.
Din această perspectivă, reamintim că alocările de bani pentru familie şi copii seamănă cu cele europene doar la ponderea în cheltuielile statului pentru protecţia socială (8,8% la noi faţă de 8,6% media UE). Numai că noi alocăm în total 15% din PIB pentru protecţie socială faţă de un nivel aproape dublu în UE (29%).
Rezultă, la noi, o alocare de circa 1,3% din PIB faţă de 2,5% media UE. Noi, fiind mult mai preocupaţi de indexarea sistematică a pensiilor cu valori tot mai mari, unde excelăm cu alocarea din puţinele resurse pe care le avem (locul 4 din 28 de state, alături de Cipru, cu 55% din banii pentru protecţia socială şi ne ducem pe termen mediu spre recordmena Grecia, care are 65%)
De remarcat faptul că, la ponderi similare şi scăzute ale veniturilor bugetare în PIB, România şi Irlanda se situează la extreme în ceea ce priveşte ponderea alocărilor pentru şomaj, cu doar 0,7% la noi şi 12,2% ( de 17 ori mai mult !) la irlandezi, la o medie europeană de 4,8%.
Altfel spus, lor li se pare mai important să aloce mai puţini bani pentru pensii ( procentaj de 33% din totalul fondurilor de protecţie socială) dar să acorde ajutoare de şomaj prin care să ajute famiile cu copii să traverseze perioadele profesionale mai puţin faste, fără teama că nu vor avea de unde să-şi ajute odraslele.
Pe scurt, în condiţii de penurie relativă de resurse în ambele ţări avem de-a face cu orientarea spre trecut (care contează la votul imediat) versus orientarea spre viitor (care prespune responsabilitate socială pe termen lung).
E un subiect care ar merita mai multă atenţie din perspectiva politicilor publice, mai ales în condiţiile în care avem cea mai mare proporţie de copii cu risc de sărăcie şi excluziune socială din UE ( 49,2%).
