21 iulie 2011. Liderii statelor din zona euro sunt convocaţi la un summit extraordinar. Ordinea de zi: criza datoriilor şi un al doilea plan de salvare pentru Grecia. Atena a mai primit 162 de miliarde, iar ţările cu probleme au primit promisiunea unor dobânzi şi termene mai flexibile la credite pentru rostogolirea datoriilor. Însă e doar o amânare a soluţiei pe care încă nu o deţine nimeni: cu doar o zi înainte, FMI criticase lipsa unui plan coerent pentru rezolvarea crizei datoriilor suverane. Cursdeguvernare.ro schiţează povestea simplă şi grea a crizei pe care Europa o străbate încercând să evite colapsul unor state membre şi să iasă la mal cu cât mai puţine prejudicii.
Criza monedei europene
Moneda unica europeană pierde teren în faţa dolarului american şi a yenului japonez. Erodarea stabilităţii euro reprezintă nota de plata pentru asigurarea datoriilor Greciei, Portugaliei şi Irlandei. Dar aceasta este, din fericire, o situaţie controlabilă.
Ţări mai mari, precum Italia cu stoc mare de datorie publică şi deficit rezonabil (120% şi, respectiv 5,5%), sau Spania, cu datorie publică ceva mai redusă dar cu deficit substanţial (80% şi, respectiv, 11,8%), se află în zona dificultăţilor de refinanţare.
Ori, ele nu mai pot fi susţinute de Germania sau Franţa, chiar dacă electoratul din aceaste ţări ar da dovadă de bunăvoinţă şi solidaritate, ceea ce nu prea este cazul. Cât despre Marea Britanie, confruntată cu propriile probleme şi veşnic “Gică contra” al UE, nici nu se pune problema.
Dificultăţi la redresare
Moneda unică impune o politică monetară comună unor ţări care se confruntă cu probleme diferite. Cursul de schimb nu mai poate fi folosit ca pârghie de ajustare macroeconomică, precum în cazul ţărilor cu flotare controlată, Cehia, Polonia şi România.
Din acest punct de vedere, ţările PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) sunt net dezavantajate. Ceea ce explică şi amânarea pentru o dată neprecizată a datei de aderare la zona euro pentru Cehia şi Polonia, deşi aceste ţări se află pe locurile şase şi şapte în comerţul Eurolandului. Adică sunt, de facto, membre în plan economic ale zonei respective.
“Economiile slabe din zona euro vor fi nevoite să părăsească euro (…) Criza din Europa este centrată în jurul valorii euro. Este un fel de criză financiară, care este în curs de dezvoltare” – spune, despre dificultăţile monedei, George Soros.
Soluţia tehnică ar fi ieşirea din zona euro a economiilor care nu face faţă şi reintrarea lor atunci când vor putea să reziste. Dar acestă variantă nu este admisă în plan politic, unde adoptarea euro este regula iar perioada de la intrarea în UE şi până la adoptarea euro este privită ca una tranzitorie.
În plus, devalorizarea competitivă a monedelor ţărilor ce întâmpină dificultăţi, după model islandez ( diminuare cu circa 80% a cursului de schimb), ar afecta profiturile împrumutătorilor, nevoiţi să recupereze mai puţini bani decât au acordat iniţial.
Europa şi jucătorii externi
În condiţiile globalizării, conjunctura internaţională devine extrem de importantă. Evoluţia economiei americane a fost ceva mai bună decât a economiilor din zona euro, iar performanţa Chinei s-a menţinut la un nivel ridicat. Cu corolarul inflaţiei ridicate şi al presiunii pentru aprecierea yuanului.
Din cele 14.300 miliarde dolari datorie guvernamentală a SUA, banca centrală Federal Reserve şi China deţin fiecare tituri în valoare de aproximativ 1.200 miliarde dolari, ceea ce pune China într-o poziţie destul de ciudată. Ca să nu mai vorbim de deţinerile altor bănci centrale, în sumă totală de 3.100 miliarde dolari, pentru care un default american este de neconceput.
Asta deşi democraţii şi republicanii tot nu reuşesc să ajungă mai repede la un compromis între creşterea taxelor şi reducerea cheltuielilor publice. Până la punctul în care însuşi ratingul SUA, considerat de neatins de aceleaşi agenţii de rating americane care s-au grăbit să trimită în categoria junk ţările europene cu probleme, a fost pus sub supraveghere pentru a fi redus.
În acest peisaj, Grecia, Portugalia şi Irlanda sunt probleme minore ca dimensiuni dar periculoase prin potenţialul de contagiune la nivelul UE.
România în criza Europei
Partea rea pentru România este că cererea scăzută din exterior ar putea să ne îngreuneze ieşirea din recesiune, iar băncile care activează aici au capital 85% străin. Partea bună este că datoria se menţine relativ scăzută (37% din PIB) şi nu avem probleme imediate cu plăţile ce trebuie efectuate.
Reluarea creşterii economice pe baza cererii interne, situată la cote destul de înalte faţă de practica europeană (70%) ar fi posibilă, dacă guvernul român ar şti să stimuleze acele categorii de firme şi de personal care să poată aduce valoare adăugată pe mai departe, pentru a relua ciclul de producţie şi nu doar pentru a spori consumul.
Riscul major este dat de apropierea campaniei electorale. De aplecarea către facilităţi acordate firmelor pe criterii discutabile şi către expandarea politicilor sociale, fără acoperire nici în sumele disponibile, nici în nevoile reale ale beneficiarilor.
Reducerea puterii de cumpărare a cetăţenilor de la periferia zonei euro pare să defavorizeze exporturile româneşti. S-ar putea dovedi, însă, o oportunitate în cazul în care vom livra produse la o calitate suficient de bună, cu cel mai mic preţ, cazurile Dacia şi Nokia fiind elocvente şi de urmat de către alţi producători.
După cum, şi disciplina fiscală indusă de obiectivul Euro 2015, ce pare greu de atins, ar putea valora mai mult decât constrângerile concurenţiale introduse de anularea avantajului de curs flotant. Într-un mediu mondial dificil, nici nu trebuie să fugi mai repede decât ursul, e suficient să fugi mai repede decât ceilalţi fugăriţi de urs.
Imaginea unor politici consecvente de creştere sustenabilă ar da nu doar încredere, ci s-ar cuantifica şi în accesul mai facil la pieţele internaţionale şi în dobânzi mai mici plătite de la buget. Pentru că, în definitiv, şi banii disponibili trebuie plasaţi undeva, eventual în România.
