Vasile Ernu şi Cristian Ghinea – doi oameni articulati pe ideologii diferite si angajati judecă viata partidelor care le reprezintă convingerile politice. Ei sunt suflul de dincolo de mecanismul oficial al politicii si revendicarea militanta a unei coerenţe. Răspunsurile lor la trei intrebari (referindu-se fiecare la partidul care în România înseamnă stânga/dreapta) rezumă maniera in care ar face ei politica.
Vasile Ernu: Politica reală trebuie să se ducă în afara politicii de partid
Care e problema stângii în România momentului? Care e problema ei în ultimii 20 de ani?
În România nu avem o tradiţie prea mare în zona stîngii. Nici în perioada interbelică nu am avut foarte mulţi oameni de stînga, establishmentul cutural românesc fiind mereu dominat de gîndirea de dreapta (ultra) conservatoare. La noi, pînă şi comunismul real a fost unul de dreapta, un naţional-comunism. Adică, un soi de fascism. De o practică politică de stînga e şi mai greu să vorbim. Problema majoră a stîngii în România este lipsa ei. Ea acum se naşte prin diverse grupuri marginale. O vedem în jurul platformei www.criticatac.ro, a revistei Idea de la Cluj sau a grupului GAS. În ce priveşte PSD, partidul care se declară de stînga şi care are pretenţia de a reprezenta acest palier politic, am o nedumerire. Dacă eu mă consider de stînga şi el se consideră de stînga, iar între noi este un abis, atunci cineva are o problemă gravă. Şi eu vă asigur, problema nu e la mine. În acest moment cred că trebuie să ne definim foarte clar poziţiile, să promovăm un anumit tip de reflecţie critică şi să reînvăţăm să ne organizăm, solidarizăm în vedera unei practici politice reale de stînga.
Care sunt problemele concrete de adecvare a PSD la principiile stângii? In ce constau, în general, problemele de poziţionare a partidului?
Partidele noastre, şi aici mă refer la tot spectrul, au o mare problemă cu asumarea unei identităţi ideologice şi respectarea unor minime repere ale valorilor de la care se revendică, indiferent dacă sînt de dreapta sau de stînga. Oportunismul este singura ideologie coerentă în România. Uitaţi-vă la PDL, de exemplu. Într-o singură noapte trece de la stînga (Internaţionala Socialistă) la dreapta (PPE), fără ca vreun membru al său să manifeste public vreo nelinişte morală. Iar mai nou, ideologii aceluiaşi PDL ne predică discursurile neoconservatorilor americani. Ideologiile sînt pentru partidele nostre ca şi hainele: sezoniere.
PSD pare consecvent cu declaraţiile ideologice, însă politicile pe care le-a dus numai de stînga nu pot fi numite. PSD, partid declarat de stînga, are probleme pe mai multe paliere. Aş numi doar cîteva: a. lipsa unor persoane capabile să explice ce e cu ideologia de stînga şi ce trebuie să faca stînga. Eu cred că acolo, mulţi lideri din primul eşalon nu ştiu cu ce se mănîncă stînga; b. lipsa unor grupuri de reflecţie care să dea tonul unor dezbateri, unor problematizări şi a unor proiecte politice coerente; c. au probleme mari cu selectarea şi creşterea cadrelor şi a înnoirii diverselor straturi din partid. Se ştie de ceva vreme: cadrele rezolvă tot. Practic, o incapacitate foarte mare de reformă internă şi lipsa unor figuri noi. Am mult mai multe aşteptări de la noul lider PSD, Victor Ponta. Îmi este foarte greu să înţeleg coaliţia pe care au făcut-o (USL) şi, mai ales, faptul că ea este lipsită de un proiect politic.
Daca aţi fi iniţiatorul unui alt partid de stânga, care să (re)valorizeze principiile în care credeti, ce anume s-ar putea recupera de la PSD, desigur, în afara de masinăria logistică? Ati putea numi trei măsuri prin care echipa dvs. ar gestiona compromisul dintre principiile politice şi maniera electorală prin care se aduna voturi, în România, de la electoratul majoritar?
În acest moment, convingerea mea este că politica reală trebuie să se ducă în afara politicii de partid, dar fără a ignora partidele. Pentru că partidele au rămas foarte mult în urmă, încă sînt destul de „primitive”, trebuie construite mecanisme, grupuri şi forme de presiune care să forţeze schimbarea din interior a partidelor şi a politicii duse de partide. Nu cred într-un partid nou. Nu cred că poţi face un partid nou din tehnocraţi (manageri) care fac un set de reguli bune şi totul se rezolvă. În realitate, tehnocraţii nu se intersectează cu politicul decît foarte puţin (se întilnesc de fapt doar la eşantioanele inferioare din admin administraţie): sînt domenii de competenţă diferită. În politică, competent este cel care ştie să ia puterea. Tehnocraţii se ocupă de „politici”, nu de politică. Iar la noi nu lipsa regulilor e problema, ci nerespectarea lor. În acelaşi timp, cîţiva din amicii mei din adolescenţă au făcut în R.Moldova un partid nou (PLDM), care în doar un an a devenit cel mai important jucător politic din R.M. Totuşi cred că sînt situaţii politice şi experienţe diferite. Deci: a. cred că trebuie făcută cît mai multă politică în afara partidelor cu presiune pe pardide şi pe structurile statului; b. trebuie create grupuri de reflecţie şi acţiune politică care să ofere noi orizonturi de sens politic şi noi practici politice (la noi, prea puţine lucruri se fac de jos în sus); c. şi de ce nu, cucerirea treptata a unor partide. În PDL se fac mici încercări în acest sens, dar e nevoie de timp. Din pacate, în anii tranziţiei am lăsat politica pe mîna unor grupuri prea restrinse.
(Citeşte despre Vasile Ernu aici)
Cristian Ghinea: E nevoie de oameni care să plătească cotizaţii ca să ţină partidul în viaţă, nu să fie ei plătiţi cu funcţii pentru a intra în partid
Care e problema dreptei în România momentului? Care e problema ei în ultimii 20 de ani?
Problema dreptei e că a fost mereu reactivă, a propus politici disperate ca răspuns la crize, realitate și stimuli externi, niciodată dreapta nu a propus un proiect coerent. Și nici stînga, de altfel. Fac un mic detour pentru a ataca o idée pe care o vehiculează fraudulos colegii mei de la stinga, anume aceea că tranziția din România a fost produsul unui program neoliberal de privatizare și liberalizare. Ce bine ar fi fost sa fie asa! Dar e total fals. Tranziția în România a fost produsul unui background mental socialist, manifestat plenar atît la partidele cu eticheta stinga, dar si la cele cu eticheta de dreapta, care a facut ca:
a) sa incercam intotdeauna solutii colectiviste / protectioniste inaintea celor liberale. Exemplul cel mai bun: privatizarea de masa si locatia de gestiune ca substitute pentru privatizarea reala. Am dat hirtii fara valoare la populatie si am dat gestionarilor proprietatea pe termen scurt. Adica am distrus orice sansa de a capitaliza si profesionaliza economia. Am nenumarate exemple de activitati economice aproape distruse prin asemenea scheme si preluate in ultima instanta de un investitor care le-a salvat. De ce am preferat scheme obscure unei privatizari cinstite? Pentru ca primul nostru instinct a fost stingist, socialist in esenta sa: conteaza mai putin sa fim eficienti, cit sa fim drepti, echitabili. De fapt, am fost inefficienti si inechitabili, pentru ca patura de gestionari care a dominat prima etapa a tranzitiei au fost mai rai, mai brutali si mai prosti decit patura de investitori veniti mai tirziu. Dar am condamnat o intreaga generatie (1990 – 2000) la prelungirea subdevoltarii. Eram un adolescent in acea Romanie debusolata a locatiilor de gestiune, am fost sarac si pentru asta nu o sa-i iert pe Iliescu et co, care au jefuit economia pretinzind ca sint mai umani decit capitalistii. Prefer capitalistii care vor profit si prin asta creeaza bunastare.
b) dupa ce Solutia colectivista / protectionista a esuat, in disperare de cauza si cu pistolul la timpla o incercam pe cea (neo)liberala, dar timid, sa nu cumva sa exageram. Asta e povestea tranzitiei noastre pe scurt: mindri in collectivism, timizi in neoliberalism. Sa spui ca a fost o tranzitie minata de la spate de neoliberalism e o prostie.
Care sunt problemele concrete de adecvare a PDL la principiile dreptei? In ce credeti că constau, în general, problemele de pozitionare a partidului?
Prima problema e cea cu coruptia, iar asta nu e nici de stinga, nici de dreapta. PDL manifesta ceva scrupule in domeniu, adica ascunde gunoiul sub pres, iar cind sint prinsi o lasa macar balta si se dezic de coruptii lor (de cele mai multe ori). PSD si PNL nu ascund gunoiul sub pres, ba chiar se mindresc cu el si il protejeaza (de cele mai multe ori, de pilda daca coruptul se manifesta la Bruxelles sint mai intoleranti cu el). A doua problema e populismul, mai concret lipsa de cerere sociala si politica pentru responsabilitate fiscala. Adica acea filosofie care spune ca trebuie sa cheltui cit ai si sa nu impingi datorii inainte pentru generatiile viitoare. Avem paradoxul ca un guvern de stinga Nastase a lasat deficitul bugetar la 1%, iar un guvern de dreapta Tariceanu l-a dus la 5% si a crescut masiv chestuielile publice in plin boom economic. Cu alte cuvinte, eu ca om care vrea deficit bugetar mic, nu stiu pe cine sa pariez. Pe PDL? S-ar zice ca da. Desi si ei au concurat cu Tariceanu pe marirea pensiilor. Atunci s-a vazut cum dezerteaza oamenii de la principii bune pentru a cistiga facil. Acum, guvernul PDL reduce cheltuielile publice si echilibreaza bugetul. Foarte bine. O fac pentru ca sint de dreapta? Ma indoiesc. O fac pentru ca repetam ciclul a + b de mai sus: am aplicat solutia proasta (= cresterea bugetului inainte de criza) si apoi o aplicam pe cea buna cind ne ajunge cutitul la os. Cred ca daca aveam guvern Nastase / Ponta / orice alt Gigel de stinga dupa 2008 am fi urmat acelasi ciclu de politici. In concluzie, nu conteaza ideologia, ci unde e cutitul fata de os.
Daca aţi fi initiatorul unui alt partid de dreapta, care să (re)valorizeze principiile în care credeti, ce anume s-ar putea recupera de la PDL, desigur, în afara de maşinăria logistică? Ati putea numi trei măsuri prin care echipa dvs ar gestiona compromisul dintre principiile politice şi maniera electorală prin care se aduna voturi, în România, de la electoratul majoritar?
Nu stiu sigur daca am inteles ultima parte a intrebarii, cea cu compromisul. De la PDL as mentine politicile de responsabilitate fiscala, ajustare bugetara si reforma unori aberatii create in sistem (diferentele mari intre categorii de bugatari, pensiile nejustificat de mari si diferite pt munci comparabile, pensiile militare – toate astea au fost masuri morale, etice, de bun simt care ar fi trebuit luate cind eram pe boom economic, pentru ca erau mai usor suportabile). Pentru ca un partid sa fie cu adevarat altfel, ar trebui construit ca o piramida cu baza pe pamint, cu invers, cum sunt partidele actuale. Deci, o structura de membership puternic, oameni care sa plateasca cotizatii pentru a tine organizatia in viata, nu sa fie platiti pentru a fi membri de partid (cu functii). Este posibil? Inca mai dezbatem chestiunea asta.
(Citeşte despre Cristian Ghinea aici)
Un răspuns