Câteva realități ale sistemului de învățământ din România și punctele nevralgice a căror îmbunătățire este strict necesară pentru ca tinerii să intre cu șanse reale pe viitoarea piață a muncii.
Prezentăm mai jos sinteza unei analize trimise Ministerului Educației de către Inițiativa pentru Competitivitate (INACO), sub semnătura Andreei Paul.
(Redacția)
***
1. Avem din ce în ce mai puțini tineri. Nu doar că se îngustează numeric generația tânără, dar gradul ridicat de părăsire timpurie a școlii, de 18,5% (Eurostat, septembrie 2017), este în creștere față de anul 2012 (17,4%) și nu în scădere – așa cum își propun documentele oficiale care au avansat ținta de 11,3% până în anul 2020.
2. Rezultatele tinerilor noștri, comparativ cu alte state europene sau ale lumii, sunt evidențiate de testele internaționale PISA care au loc din 3 în 3 ani. România este pe locul 46 din 70 de ţări analizate, în cădere la toate categoriile. Țintele oficiale asumate în documentele guvernamentale strategice de a aduce calitatea sistemului educațional românesc pre-universitar la jumătatea ierarhiei mondiale în testele PISA a fost ratat dezastruos.
3. Nivelul tinerilor sub 25 de ani care nu sunt încadrați profesional și nici nu urmează un program de educație sau formare profesională în 2017 se ridică la 15,2%, la distanță de peste 3 puncte procentuale față de media UE de 12% (Eurostat, 2018).
4. România este pe ultimul loc în UE la ponderea resursei umane angajate în știință și tehnologie. Doar 20% din nevoile pieței de profesioniști în științe, tehnologie și inginerie este acoperită în prezent în România, iar decalajul se adâncește între oferta universitară și meseriile viitorului.
5. Legile noastre impun alocări de 6% din PIB pentru educație și de 1% din PIB pentru cercetare – ținte niciodată atinse. Educația a fost mereu finanțată în jurul lui 3% din PIB, la jumătatea țintelor oficiale. Cheltuielile publice cu cercetarea-dezvoltarea în România în 2016-2018 au fost la un nivel extrem de scăzut și în continuă scădere, de doar 0,48% din PIB.
Ceea ce contează cu adevărat este necorelarea sistemului de învățământ românesc cu nevoile de azi și de mâine ale pieței muncii.
Consecințele unor asemenea realități din educație sunt grave.
1. Legătura dintre educație și piața muncii s-a rupt. Calitatea sistemului de educație și de formare continuă nu a reușit să asigure corelarea cu piața muncii actuale. Toate analizele de resurse umane și ale companiilor ridică nevoia forței de muncă pe primele locuri la blocajele de dezvoltare. Școala însăși și-a mediocrizat la niveluri îngrijorătoare cadrele didactice, iar nevoia de resurse umane calificate este arzătoare în sistemul de învățământ.
2. Legătura dintre educație și etica muncii s-a rupt. Sistemele publice de învățământ sunt viciate grav de practicile ilegale ale cadourilor în școală, de practicile imorale ale meditațiilor cu aceiași profesori de la clasă. Insulele de excelență nu salvează realitatea de ansamblu, dar ne lasă o fărâmă de speranță că se poate și altfel, mai bine, la noi.
3. Legătura dintre educație și viitor s-a rupt. Curricula școlară și universitară nu reușește să țină pasul cu dinamica pedagogică, digitală, antreprenorială, științifică și tehnologică (care servesc afacerilor și locurilor de muncă ale viitorului) și nici cu adaptarea prin personalizare și flexibilizare la abilitățile reale și pasiunile copiilor noștri. România are cea mai modestă economie inovatoare din UE… și, mai grav, cu cea mai accentuată viteză de deterioare a performanțelor inovatoare din UE.
Există totuși soluții…
1. Tratarea educației ca temă de securitate națională. Fiecare copil trebuie să meargă la școală, indiferent de regiunea din care provine sau de nivelul de trai al familiei sale!
2. Investiții în infrastructura de bază și în noile tehnologii ale educației pentru a inspira, motiva, stimula imaginația, pentru creșterea relevanței educației. Modul în care ne educăm copiii se schimbă azi radical în lume, ținând cont de potențialul uriaș al noilor tehnologii și al meseriilor viitorului.
3. Flexibilizarea și diversificarea curriculei școlare, mult mai multă practică, joc și demonstrație, comunicare, gândire critică și interactivitate pentru a crește relevanța educației. Un singur profesor la oră între patru pereți ține de educația trecutului. Școlile profesionale sunt o necesitate a prezentului și a viitorului deopotrivă, în măsura în care se reorientează spre acele meserii care nu presupun repetitivitate, efort fizic și riscuri pentru om – care sunt într-o accelerată cursă a automatizării.
4. Alfabetizarea digitală și tehnologică devine la fel de importantă ca și alfabetizarea funcțională, ca să nu condamnăm tinerele generații la inutilitate pe piața muncii în viitor. De la Suedia, până la Republica Moldova, s-a introdus educația digitală în curricula obligatorie a clasei întâi, așadar, chiar din școala elementară, începând cu anul 2018. INACO a lansat propuneri similare Ministerului Educației, încă fără reacții faptice.
5. Mai multă etică și empatie în școală, pornind de la cadrele didactice ca repere umane. Dilemele morale ale prezentului și viitorului nu sunt tratate așa cum se cuvine în școala de azi. Copiii și tinerii noștri au nevoie de un compas moral autentic. Îl găsim azi din ce în ce mai greu. Dacă nici în scoală, atunci unde?
