Pînǎ zilele trecute, tot treceam dimineața, în drum spre grǎdinița fetei noastre cea micǎ, pe lîngǎ o tufǎ de mǎceș crescutǎ în fața unuia din blocurile vecine. Primǎvara înflorea, iarna era plinǎ de vrǎbiuțe zgribulite. Deja ne învǎțasem cu prezența sa, fǎceam glume despre “sufrageria” și “bucǎtǎria” vrǎbiuțelor și le numǎram dimineața. Tufa crescuse rotundǎ, mare, sǎnǎtoasǎ, o bucurie pentru ochi.
Alaltǎieri ne-am trezit cǎ au ras-o, împreunǎ cu alte tufe dimprejur, pe care încet-încet le învǎțasem și pe acelea: o tufǎ de forsiția lîngǎ, mai încolo un gherghin, un pǎr sǎlbatic, un pui de paltin. Nu știu cine, fie locatarii blocului respectiv, fie lucrǎtorii de la spații verzi au intrat în ele și le-au ciumpǎgit oribil, tǎindu-le de la 15 cm deasupra solului. Nici nu le-au ras cum trebuie, nici nu le-au lǎsat. Doar le-au schilodit. Crengile le-au lǎsat la locul crimei. Vrǎbiile, cǎci deja s-a fǎcut din nou frig afarǎ și vrǎbiile au apǎrut din nou la “sufrageria” și “bucǎtǎria” lor, stau acum zgribulite pe sol, printre crengile deja veștejite.
Și dincolo de furia de copacofil pus în fața încǎ unei nemernicii, mi-am (re)adus aminte de cel puțin douǎ aspecte specifice acestui popor, de care încet încet mi-am dat seama din multe experiențe de-astea triste. E vorba de ipocrizie și de disprețul fațǎ de naturǎ.
Despre ipocrizie multe n-ar fi de spus ce n-au fost deja spuse. Sîntem un popor care una spunem și alta facem. Semnalizǎm stînga și o facem la dreapta, facem ce zice popa, nu ce face popa, pupǎ-l în bot și papǎ-i tot, tu zi ca el și fǎ ca tine. Destule “perle de înțelepciune popularǎ” care sintetizeazǎ o fire construitǎ de-a lungul multor secole de stat slugǎ la alții: turci, habsburgi, ruși. Nu mai mǎ obosesc sǎ le rostogolesc. Veți zice cǎ vehiculez stereotipuri. Așa o fi…
Despre cealaltǎ fațetǎ a românului vreau sǎ vorbesc azi. Despre disprețul fațǎ de naturǎ. De fapt, dispreț e poate cam mult spus. Despre atitudinea utilitar-sictirit-scîrbitǎ la adresa naturii. Sîntem un popor care apreciem natura doar atît timp cît ea ne este utilǎ, ne dǎ ceva, profitǎm în vreun fel de pe urma ei. Cîinele este bun atîta timp cît latrǎ, pǎzește curtea, anunțǎ stǎpînul despre vulpea la gǎini, lupul la oi, hoțul la zarzavat. În rest, dǎ-l în morții mǎ-sii sǎ zacǎ pe lanț. Se chinuie? Și ce-mi pasǎ mie? Pisica la fel. Prinde șoareci, bine. Nu, sǎ crape. Se chinuie? Dǎ-o încolo.
Copacii? Ha! Sînt buni atîta timp cît îi putem tǎia, tranșa, spinteca, trage la abric, face scîndurǎ din ei, lemne de foc, bulamaci de gard, cotețe, uluci, cǎruțe, cherestea de vîndut la arabi, lǎdițe de trimis la nemți. În rest, dǎ-i în morții lor de copaci, ce dracu’ gǎsești la ei? Iaca acolo niște bețe, niște rahaturi. Ce, ești om sau copac? Tu cu cine ții? Ai vǎzut ce drujbǎ tare mi-am tras? Știi cîte metri steri tai cu asta într-o zi?
Și uite așa se duc încet pǎdurile noastre. Dǎ-le în morții lor de lemne, noi sǎ nu murim de foame. Ce-mi iese din pǎdurea asta? Cît cîștig? Cîte cǎruțe scot din ea? Cîte camioane? Sînt ușor lemnele de scos la drum drept? Cît vrea pǎdurarul? Cît dǎm la șeful de post?
Vezi românul nostru plimbîndu-se prin pǎdure, cumpǎnind toporul în mînǎ, sus lîngǎ fier, sau cu el pus pe umǎr. Se uitǎ cu un ochi expert la copacii înalți. Uite, ǎsta e fag. Uite tufa asta. Uite și-un curpen. Vezi paltinul ǎla de acolo? Are un lemn alb, fac ǎștia viori din el. Nu poți spune cǎ nu se pricepe, știe felurile de victime. Doar cǎ nu îi pasǎ. Nu-i nici un pic de corason, de respect, de rezonanțǎ cu stîlpul ǎla de 30 de metri. În fața sa nu e un copac, ci o stivǎ de lemne, douǎ cǎruțe, un camion, 3 metri cubi.
Sau, la extrema cealaltǎ, e un orǎșean care habar n-are cum se cheamǎ sǎrǎcia aia din fața sa, iaca niște frunze acolo, niște crengi, dǎ-le în morții lor, fac mizerie pe jos, prea multe frunze, prea multe crǎcuțe rupte, dacǎ e furtunǎ îmi picǎ naibii vreo creangǎ pe mașinǎ, ce-s nebun sǎ las chestiile astea sǎ creascǎ?
Popor de stepǎ. Popor care gîndește doar în utilitǎți, în ce-mi iese, la ce e bun asta. Utilitate utilitate utilitate. Frumos? Bine? Ha! Un cuvînt de dînșii inventat. Dǎ-te-n … de fraier…
Ecologiștii României? Ha! Fie vreo 20-30 de mii de bezmetici naivi, inadecvați în aceastǎ mare de țǎrani puși pe tǎiat tot ce e în jur, care se chinuie într-o lunǎ sǎ strîngǎ pungile de plastic pe care pe urmǎ blambecii le fac la loc în ziua urmǎtoare. Fie, și mai rǎu, vreo 200-300 de politicieni profitori, dar nu prea strǎluciți, iaca acolo mai de mîna a doua, care au ajuns prin alunecare rezidualǎ de la partidele mari unde n-au mai gǎsit loc la partidele mici unde își încearcǎ și ei norocul, la Divizia B, la campionatul județean de vînat cîteva procente. Ecologie? Ha! Mǎ faceți sǎ rîd…
Ne împǎunǎm peste tot cît de mult iubim noi natura. Dacǎ este sǎ te iei dupǎ cît de rotunzi ne dǎm în public, ar trebui ca Elveția sǎ fie un biet coș de gunoi pe lîngǎ țǎrrrrișoara asta a noastrǎ. Dar în realitate sîntem un neam de belerezi moderni care gîndesc în logica lui “more is better”, asfaltul e mai bun decît țǎrîna, betonul mai bun decît iarba, plasticul și fierul mai bune decît lemnul și piatra. Așa încît sǎ mǎ scutiți cu ecologia la noi. O pǎcǎlealǎ electoralǎ pentru fraieri.
Da, știu: sînt furios. Au tǎiat o sǎrǎcie de tufǎ de mǎceș. Dacǎ așa gîndiți, n-ați înțeles nimic…
(Sociologul Mirel Palada este şi autorul blogului Turambar)
5 răspunsuri
Daca tai cu foarfecele de vie o creanga din tufa aceea de maces si o lasi o zi in apa, apoi o introduci in pamant cam (25-30) cm si batatoresti bine in jur o sa se faca alta tufa curand, creste foarte repede.
Dupa cum ai descris este o vandalizare, cred ca si celor de la bloc le pare nespus de rau.
Defrisarea si betonarea suprafetelor pe care pasim, traim si respiram au si urmatorul efect : impiedica magnetismul pamantului sa ne faca bine, asa ca, eu cand vad curti si gradini care se betoneaza sau paveaza ma infior de raul pe care-l simt.
Salut Mirel!
Nu ne-am mai vazut de un car de ani. Mi-a placut articolul. Dar daca omul se uita doar la utilitatea naturii pentru el, ce putem face?
Propunerea mea este sa ii aratam alternativele, sa vada ce are de castigat daca lasa tufa aia de maces intreaga, sa inteleaga ca utilitatea unui copac netaiat este mai mare decat a unuia facut scanduri. s.a.m.d.
Arunca un ochi pe blogul meu sa vezi ce utilitate am gasit eu pentru macesi, intr-o lume in care se fura cablurile de la calea ferata, a investi intr-un gard de fier inseamna sa torni banii cu lopata intr-o groapa fara fund. Macesul e gratis, creste singur, tot ce ii trebuie e putina apa si soare, ceea ce, deocamdata, pana nu defriseaza astia tot, se gaseste din abundenta pe meleagurile noastre. In 2-3 ani o sa am un gard de toata frumusetea si uite asa am si economisit vreo 3000-5000 de euroi cat m-ar fi costat vreo 250 m de gard.
Pe langa macesi mai incap si pruni, si zmeura, coacaz, catina, salcam, salcie si altele.
Uite o utilitate, gardul care creste singur si mai produce si chestii de mancat. Or mai fi inca 1 milion de utilitati, la care oamenii din comoditate nici nu s-au gandit. Hai sa ne gandim noi.
Bine sugrăvite năravurile românilor. Și așa este, vin undeva din trecut și vor fi greu de schimbat.
Pe verdea margine de sant,crestea macesul singuratic
Chiar e vorba despre dispret fata de natura. Cand incerc sa le explic ca nu trebuie sa taiem copacii, au viata si trebuie s-o respectam (eu sunt mai idealista!), ma lovesc de moaca lor tampa de parca as vorbi o alta limba. Prin educatie putem schimba lumea! si trebuie sa contina si ecologie!