Discuţiile privind eventuala majorare a salariilor şi/sau reducerea CAS au luat amploare, alimentate fiind de declaraţiile primului-ministru şi ale preşedintelui. În luna mai se va lua o decizie în acest sens, după ce vor fi publicate datele privind creşterea economică pe primul trimestru din 2012. Fără a despica firul în patru şi fără a face “farmacie” bugetară, se impun câteva precizări absolut necesare pentru a înţelege corect variantele care se vehiculează. Ar trebui precizat foarte clar despre care dintre salarii se face vorbire: brut (înscris pe “fluturaş”, ca bază de plecare la impozitare) sau net (adică bani în mână, în termeni populari). Majorarea salariului net prin majorarea salariului brut şi păstrarea cotei de CAS ( contribuţii de asigurări sociale) implică şi costuri suplimentare pentru bugetul statului.Costuri care nu au fost prevăzute în buget şi pentru care nu există, deocamdată, suficient spaţiu fiscal. Redistribuirea banilor dinspre investiţii spre salarii ar afecta creşterea economică pe termen mediu, deşi ar majora nivelul PIB măsurat pe termen scurt. Majorarea salariului net prin diminuarea cotei de CAS la angajat cu 3% – 5%, posibilitate avansată ( probabil eronat) de către premier, ar avea avantajul că nu majorează costurile salariale. Dar şi dezavantajul major că ar spori şi deficitul bugetului de pensii, deja aflat în suferinţă cu peste 13 miliarde lei în anul 2011, după cum arată datele din execuţia bugetară. Concret şi fără a ne complica cu serii de calculele, fiecare procent de reducere a CAS ar însemna un minus suplimentar de aproximativ 1,1 miliarde lei la bugetul de pensii, care va trebui acoperit din alte surse, prin transferuri de la bugetul de stat.
O contradicţie. cost salarial mai mare şi competitivitate crescută nu se poate
Este şi motivul pentru care, cel mai probabil, reducerea CAS, dacă se va face, ar trebui să se facăcu prioritate pe partea angajatorului. În prezent, din 31,3% aplicaţi la salariul brut, 20,8% figurează pe partea angajatorului şi 10,5% pe partea angajatului. Cu avantajul de a reduce costurile salariale, de a stimula angajările şi înregistrarea acestora la fisc şi de a relansa economia. Dar cu dezavantajul de a fi foarte puţin sau deloc resimţite de angajat. Desigur, se poate merge şi pe combinaţia majorării salariului brut cu diminuarea cotei de CAS. Această combinaţie ar păstra costurile salariale, ar permite o creştere semnificativă a salariului net şi ar păstra oarecum sub control creşterea deficitului la bugetul de pensii. O majorare a fondului de salarii cu 5% pentru un sfert din forţa de muncă care lucrează în sectorul bugetar ar aduce în plus la bugetul asigurărilor sociale, din care se plătesc pensiile, cam 0,4 miliarde lei. Dată fiind, însă, poziţia de market-maker a statului pe piaţa muncii, se poate merge pe ideea unui efectul de antrenare de, să zicem, două treimi în sectorul privat. Care ar ar aduce un plus la bugetul pensiilor tot cam de 1,1 miliarde lei. Dar asta dacă nu s-ar reduce cota actuală de CAS. Din păcate, cele două măsuri luate în combinaţie, sunt puternic asimetrice pentru buget. 5% majorare salarială ar permite doar 1% reducere de CAS şi iar s-ar majora costurile salariale, cu afectarea competitivităţii.
Reducerea CAS se bate cap în cap cu majorarea pensiilor
Observaţi că, dacă am văzut ce se întâmplă cu majorarea salariilor sub o formă sau alta, nu am adus în discuţie sub nici o formă majorarea pensiilor. Motivul este simplu. Orice majorare de pensii se bate cap în cap cu reducerea CAS. Ea nu poate fi făcută decât cu creşterea costurilor salariale şi cu efect negativ pe creşterea economică. Totodată, ar trebui să ne reamintim că, spre deosebire de salarii, care au fost tăiate drastic (cu 25% iniţial şi cu o anumită revenire, încă mult sub cei 25%, ulterior), pensiile au fost menţinute. Logic, nu ar avea de unde să fie majorate, până când salariile nu revin şi trec peste nivelul de la care au fost diminuate. Singurul avantaj al creşterii simultane de pensii şi salarii ar fi majorarea mai substanţială a cererii interne agregate, într-un moment în care cererea externă dă semne de încetinire. Ideea este că stimularea pe această cale producţiei ar aduce la buget şi sumele necesare achitării obligaţiilor suplimentare asumate de stat. Ceea ce ar presupune, însă, un ritm de creştere a PIB mult mai susţinut, de 4% – 5%, mult peste actualul PIB potenţial şi implicit cu deficit structural excesiv ( la care nu ne dă dreptul Pactul Fiscal). Aşadar, ne aflăm în faţa unei soluţii de optim care trebuie cântărită foarte bine. În raport cu care trebuie să ne asumăm şi părţile bune şi părţile rele. Pe cât se poate tehnic la rece şi nu politic la cald, cu recunoaşterea dezavantajelor pe care le aduce oferirea oricărui avantaj. Putem să optimizăm sau să derapăm.
