doctrină conform căreia o acţiune (sau o lege, o instituţie etc.) este bună dacă acţionează în sensul creşterii bunăstării comunităţii (societăţii, în ansamblul său). U. este deci o doctrină morală care, în virtutea accepţiunilor sale, afirmă ce este bine sau rău. U. furnizează un criteriu de aprobare (sau dezaprobare) a acţiunilor, legilor sau instituţiilor, criteriu evidenţiat prin principiul utilităţii. Pentru utilitarist, producerea fericirii colective este criteriul ultim de decizie, înaintea oricărui drept sau oricărei datorii “naturale” sau “imprescriptibile”, care s-ar constitui într-un obstacol împotriva realizării fericirii comune. Expresia “utilitarism” a apărut mai întâi la Jeremy bentham (1748-1832), inspirat de “principiul utilităţii publice” formulat de David Hume şi Claude Helvetius. Potrivit lui Bentham, doctrina morală a utilitarismului decurge din expresia “cea mai mare fericire a celui mai mare număr”. Cea mai completă prezentare a utilitarismului clasic al lui bentham se găseşte în “Introduction to the Principles of Morals and Legislation”, ale cărei abordări centrale se rezumă
la plăcere, iar fiecare persoană acţionează pentru a-şi asigura binele propriu; o teorie morală, care afirmă că fericirea sau plăcerea constituie pentru umanitate binele suprem, iar cea mai mare fericire a celui mai mare număr constituie ţelul acţiunii corecte, deci baza moralei şi a legislaţiei. Pentru aceasta însă legislatorul trebuie să fie capabil să măsoare valorile relative ale plăcerilor şi durerilor, pentru a impune sancţiuni în conformitate cu ceea ce bentham numeşte “principiul producerii fuziunii între interes şi datorie”. Astfel, u. s-a confruntat cu două importante critici: (1) problema estimării fericirii colective relevată de inconsistenţele unei funcţii de utilitate socială; (2) problema posibilităţii aplicării criteriului unic al fericirii colective în toate situaţiile. Apare astfel justificarea existenţei constrângerilor (care iau adesea forma drepturilor), prin impunerea unei limite în căutarea fericirii colective. Spre exemplu, drepturile de proprietate pot fi incompatibile, în anumite circumstanţe, cu dreptul la viaţă. Asemenea probleme au conturat tot mai mult ceea ce se cheamă utilitarismul contemporan al regulilor, care sondează, în plan teoretic, caracterul nonutilitarist al altor doctrine, iar în plan practic, capacitatea de a rezolva corect problemele noastre morale.
