Datele statistice publicate oficiale dezvăluie un paradox de proporţii:
România este ţara care poate să consemneze o creştere robustă an de an pe bază de construcţii aflate pe un trend general de scădere.
Am ales ca bază de raportare pentru 2018 anul 2014, deoarece acesta a marcat ieşirea din criza economică şi reluarea trendului crescător al PIB.
După cum se poate observa, în contrast cu creşterea economică înregistrată pe total economie, sectorul construcţiilor a mers relativ slab, până a ajuns, în ultimii doi ani, să aibă o influenţă negativă asupra rezultatului economic.
Ceea ce apare ca bizar pentru o ţară aflată în proces de dezvoltare şi de recuperare a decalajelor faţă de Occident.
Pentru a avea o imagine mai clară a importanţei relative şi a efectelor asupra rezultatului sectorial de ansamblu, ar fi important de văzut cum se prezintă ponderile utilizate la calcul în structură şi pe obiective de construcţii.
Simplificat, situaţia ar fi cam aşa:
contează cam 60% construcţiile noi şi 40% reparaţiile la cele deja existente sau 40% clădiri (din care mai puţin de o treime pentru locuit !) şi 60% construcţii inginereşti (vezi tabelul).
2018 – mai jos, da! – decât 2014
Aşadar, am asistat la scăderi în 2018 faţă de 2014 pe aproape toată linia, cu valorile cele însemnate la clădirile nerezidenţiale (a se citi, mai degrabă, investiţii greenfield), la reparaţii capitale ( adică repunerea în parametri de hale industriale etc.) şi la construcţii inginereşti ( aici ar trebui citit că s-a redus activitatea şi aşa anemică pe partea de infrastructură, cu accent pe autostrăzi).
Scăderi induse în mare parte de incapacitatea de a folosi fondurile europene puse la dispoziţie ( desigur, cu respectarea unor reguli ce le-au făcut puţin atractive pentru interesele particulare locale) şi de alocările bugetare dirijate tot mai mult pe sistem populist, cu tăiere de la investiţii pentru alocarea de beneficii sociale şi salarii ( pentru încadrarea, fie şi la limită, în regulile de deficit).
Singurul segment aflat pe creştere pe ultimii patru ani, cel al construcţiilor rezidenţiale, a frânat brusc în 2018 după expansiunea importantă din 2017 (care nu ne-a ferit, totuşi, de o influenţă negativă per total în PIB). În plus, de reţinut, reprezintă în structura sectorială, mai puţin de o optime ca pondere în rezultatul final.
În context, întrebarea care se pune ar fi dacă am putea merge pe acest stil de dezvoltare economică, având frâna de mână trasă în construcţii.
Comparație lapidară cu ”ceilalți”
Deocamdată, ne-am descurcat cumva, dar, dacă privim în restul ţărilor UE nu s-ar părea că nu stăm cum trebuie. Pentru aceasta, e suficient să amintim că statistica europeană ne plasează de-abia pe locul 16 din 28 în UE ca pondere a sectorului construcţiilor, cu doar 0,7% din totalul european.
Adică mult sub ponderea PIB-ului de circa 1,25% şi, mai ales, mult sub economii care au un PIB aproximativ cât al nostru, precum Cehia (1,2% pondere în construcţiile din UE) şi Portugalia (1,0% pondere). Aşadar, ţări care au deja un sistem de drumuri mult mai performant decât al nostru.
Tot pentru referinţă, vecinii unguri au o pondere de 0,7% în UE pe construcţii la una de 0,8% în PIB-ul total al Uniunii, în timp ce, în cazul Bulgariei, ponderile sunt aceleaşi, şi anume de 0,3%. Chiar dacă şi Polonia are un decalaj în puncte procentuale similar cu al nostru (3% din PIB-ul UE la 2,4% pondere în construcţii), raportul dintre indicatorii lor, situat la 80%, nu seamnă cu cel mai mic de 60% în cazul nostru.
Mai devreme sau mai târziu, costurile induse de dezvoltare insuficientă pe partea de infrastructură vor ajunge să contribuie la plafonarea creşterii economice şi vor afecta nivelul de trai, inclusiv la nivelul serviciilor publice (drumuri, şcoli, spitale), în pofida unor cifre aparent favorabile consemnate în prezent pe hârtie de creşterea economică.
