Ritmul de creştere al producţiei industriale a României a scăzut sistematic pe parcursul ultimilor patru ani, potrivit datelor publicate de Eurostat, pe măsură ce investiţiile au scăzut în intensitate prin raportare la PIB.
Cu toate acestea, dacă se ia ca reper anul 2010, ţara noastră figurează pe locul 2, după Slovacia, în rândul fostelor ţări socialiste de dimensiuni medii din UE.
De la 7,4% în anul 2013, majorarea indexului producţiei industriale a coborât anul trecut la doar 1,3%, mult sub valorile de două cifre consemnate în perioada de creştere susţinută de la intrarea în UE (2006 – 2007) dar similar cu nivelul din 2008, de dinaintea crizei din 2009. Pentru referinţă, vă prezentăm in extenso şi valorile consemnate de colegele provenite din blocul estic.
Se poate observa că România a avut cea mai redusă diminuare a producţiei industriale în 2009 cu excepţia Poloniei, ceea ce i-a permis să iasă relativ rapid din criză şi să ajungă la un nivel sectorial bun, care, oarecum neobservat şi fără prezenţă spectaculoasă în imaginea publică, a susţinut întreaga economie.
Prin comparaţie, se poate observa o anumită continuitate pe această zonă-cheie a economiei în Slovacia, o plafonare la ţări central-europene precum Polonia, Ungaria şi Cehia, precum şi ritmuri foarte reduse de evoluţie în cazul vecinelor din Balcani, Bulgaria şi Croaţia.
Practic, distanţarea noastră ca nivel de trai exprimat în PIB/locuitor faţă de Bulgaria şi închiderea aproape integrală a distanţei care ne separa de Croaţia s-a produs în condiţiile în care Bulgaria nu a reuşit să revină nici în 2016 la valoarea producţiei industriale din 2008 ( -5,5%) iar Croaţia se găsea anul trecut în acelaşi punct ca şi în 2010 ( vezi tabelul).
Greu de acceptat pe post de coincidenţă, singura ţară ceva mai mare din Europa Centrală care a reuşit să adopte moneda unică europeană, Slovacia, este şi ţara cu cele mai bune rezultate din punct de vedere al indicelui producţiei industriale. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit din două motive.
Primul, se pare că am trăit tot mai mult din acumulările anterioare pe segmentul de industrie. Rămâne ca rezultatele ce se anunţă ceva mai bune pentu 2017 să infirme această aserţiune suficient de clar pentru a marca o revenire la ritmuri mai înalte de creştere.
Al doilea, nu trebuie sub nicio formă să ne mulţumim cu o evoluţie similară cu plutonul Polonia-Ungaria-Cehia, care ne creează cele mai mari deficite în comerţul cu bunuri ( cam jumătate din total) şi în niciun caz să ajungem la situaţia colegelor din Balcani, care s-au prins că nu merge fără industrie dar cam târziu şi cu rezultate încă modeste.
Desigur, avem de-a face cu o alocare a capitalului (predominant străin) spre sectoarele cu rată mai ridicată de rentabilitate. Or, este discutabil în ce măsură oportunităţile de afaceri din industria românească sunt atractive (după problemele de infrastructură şi mediu de afaceri, am mai venit suplimentar cu instabilitatea fiscală şi creşterile de salarii).
Dar ceea ce ar trebui să reţinem, dacă vrem să ne majorăm solid şi durabil nivelul de trai spre standarde occidentale este că mai contează şi calitatea creşterii, nu simpla adunare de sume din diverse sectoare ale economiei. Presupus a fi aducătoare de valoare adăugată brută pe baza unor sume de bani injectate în economie, dar nu şi majoritar în producţia de bunuri.
Orientativ şi spre reflecţie finală, vă prezentăm un grafic care arată diferenţa dintre ţările dezvoltate şi cele care se vor a fi dezvoltate cândva, după raportul între ponderea valorii brute creată în industria manufacturieră în total valoare adăugată în economie şi proporţia personalului angajat aferent în total angajaţi. Unde se vede dispunerea noastră cam altfel faţă de Cehia, Ungaria sau Polonia.
