Scandalul recent ce implica componenta elvetiana de private investment (investitii ale persoanelor particulare) a colosului bancar HSBC nu trebuie sa surprinda pe cei ce stiu ce se intampla in industria bancara, cu bune si rele.
Partea buna a lucrurilor priveste functii esentiale ale bancilor, de intermediere financiara (finantare a activitatii economice).
De cand a irumpt criza financiara, au iesit insa la iveala, sau au fost puse mai bine in relief, aspecte obscure si urate, o deraiere a finantei de la ceea ce presupune o relatie fiduciara, de incredere cu clientii onesti.
Nu cu mult timp in urma, am scris un text in care evocam cuvintele lui Mark Carney, seful Bancii Angliei (banca centrala a Marii Britanii) si presedinte al Financial Stability Board (ce coordoneaza reglementarea si supravegherea sistemului financiar pe plan global); dupa intalnirea grupului G20 de la Brisbane, in noiembrie 2014, el a afirmat ca problema nu este a catorva mere stricate, ci a lazii in care acestea sunt tinute! Ca exista o mare problema de cultura institutionala, de modele de afaceri si practici in industria financiara. Altfel spus, ca in goana dupa profit si asa numita “shareholder value” (profit al actionarilor), au neglijat riscurile, economia in ansamblu.
Fiind in parlamentul european am pledat in favoarea reformarii supravegherii si reglementarii industriei financiare. Texte ale mele in acest sens au fost cuprinse in volumul “Cand finanta submineaza economia si corodeaza democratia” in 2012, ce a urmat volumului “Capitalismul incotro” din 2009 intrand in coliziune cu teze ale celor care se opun reglementarii pietelor financiare. Eu cred ca viata arata cu claritate unde sade dreptatea.
Scandalurile s-au tinut lant in ultimii ani reveland modul in care jucatori mari din lumea financiara manipuleaza piete de baza (valutara, a produselor/commodities, a creditului). Cand premierul britanic David Cameron, nota bene, lider al Partidului Conservator, si parlamentul britanic sunt fortati de imprejurari sa ceara investigatii serioase asupra practicilor bancilor la ani buni dupa 2007, ne dam seama cat de adanc a sapat raul ajungand la radacina.
*
Cazul HSBC priveste modul in care a fost inlesnit unor persoane fizice sa eludeze fiscul din tarile ale caror cetateni sunt.
In 2008 a izbucnit un scandal intre Germania si Lichtenstein Berlinul acuzand micul ducat de protejarea a numerosi cetateni germani, care au incercat sa evite plata obligatiilor catre fisc.
In Franta, ministrul bugetului Jerome Cahuzac a demisionat in 2013 deoarece avea un cont ascuns in Elvetia. Avem si faimoasa lista data de doamna Christine Lagarde guvernului grec si care indica multi evazionisti cu conturi in strainatate. Este de mentionat ca nu numai sucursala din Elvetia a HSBC are probleme legate de facilitarea evaziunii fiscale; sunt nume grele din lumea bancara helvetica care au probleme cu autoritati straine, cu cele americane in special, in aceasta privinta.
Notabila este o luare de pozitie a inflentului Financial Times in 10 febr. a.c; intr-un editorial, se spune ca autoritatile elvetiene, care l-au urmarit in justitie pe Herve Falciani (cel care a devoalat lista cu pricina de la HSBC), ar trebui mai degraba sa observe ca ceva este stramb in cultura bancara.
Scandal a provocat si conduita unor mari firme, cu Luxembourg fiind protagonist al coniventei intre autoritatile dintr-un stat membru al UE si companii internationale care “optimizeaza fiscal”. Si Belgia pare sa intre in atentie prin tratamentul privilegiat acordat unor firme internationale. Cum poti califica ce fac companii globale care au afaceri de zeci de miliarde in SUA, sau in Marea Britanie si care platesc sume ridicol de mici fiscului din aceste tari. Despre ce etica corporatista vorbim intr- asemenea situatie, despre ce responsabilitate sociala?
Sunt aspecte ce nu sunt in regula de foarte mult timp in ceea ce numim private banking, chiar daca in SUA, de pilda, IRS (Internal revenue Service/un fel de ANAF) este o institutie extrem de temuta si eficace.
Dar paradisuri fiscale si secretivitatea unor sisteme bancare (nu numai a celui elvetian) au permis unor persoane fizice si firme sa se sustraga de la plata taxelor si impozitelor, sa spele bani, sa finanteze activitati ilegale, inclusiv operatiuni de crima organizata. Unii ar zice ca s-a tolerat, acceptat asa ceva, intrucat aceasta secretivitate era privita ca inexpugnabila; ca interese statornice se intalneau pentru mentinerea unui astfel de statut.
Probabil, chiar institutii specializate erau interesate sa vada “traseul banilor” sume mari fiind utilizate in afaceri cu droguri, armament, titei, diamante, traficul de persoane, etc. Sa avem in vedere si relatiile intre fostele metropole si conducatori din fostele colonii, dintre care numerosi cu conturi in tara cantoanelor.
Sunt si interese ale unor banci de a avea conturi grase ale unor potentati din tarile arabe si tari africane. Si sa nu uitam ca Elvetia, chiar daca tara neutra, a ramas, unii ar spune in mod miraculos, in afara celui de-al doilea razboi mondial, desi este in centrul Europei; asa s-a intamplat si in primul razboi mondial. Au fost multe interese pentru a mentine statutul financiar si in politica internationala al Elvetiei.
Dar o stare de fapt a fost rupta, in opinia mea, de ce s-a intamplat in septembrie 2001 si apoi de impactul crizei financiare si economice. Lupta impotriva terorismului, in primul rand, apoi a crimei organizate tentaculare si tot mai periculoasa, a obligat la spargerea secretelor, la efortul de a intrerupe circulatia banilor murdari, care finanteaza activitati teroriste si ilegale. Criza financiara si economica a provocat mari stricaciuni in lumea industrializata si a tensionat enorm bugetele publice. Ceea ce era permis unor mari firme acum sa zicem 6-7 ani devine tot mai dificil in noile circumstante.
Cum poti argumenta cetatenilor ca trebuia salvata industra financiara cand mari companii se sustrag de la plata taxelor si impozitelor prin tot felul de “optimizari” si subterfugii legislative. Avem si o stare de spirit in Europa care pune la indoiala capacitatea guvernelor de a livra bunuri publice, ordine si siguranta; de aici si ascensiunea unur formatiuni politice extremiste, pe stanga si pe dreapta.
Contextul schitat mai sus este cel care arata de ce nu putine banci mari se afla in ipostaze delicate din cauza unei conduite inanceptabile. Cei care conduc HSBC acum, afirma ca este vorba de o lista veche, ca multe s-au schimbat in bine.
Problema este ca, asa cum se arata in reuniuni ale autoritatilor de reglementare si supraveghere europene si la nivel global, industria financiara are carente flagrante de guvernanta corporativa, de modele de afaceri, privind respectul fata de clienti, responsabilitatea sociala. La ultima reuniune a ESRB (Consiliul European pentru Risc Sistemic) din 2014, in decembrie, s-a subliniat ca riscuri sistemice sunt create de conduita proprie a unor grupuri financiare (bancare).
Cetatenii europeni au dreptul de a face plasamente in tot teritoriul UE intrucat opereaza logica pietei unice, a circulatiei libere a capitalului, Elvetia fiind inclusa in aceasta arie. Problema este ca sunt persoane care vor sa eludeze fiscul national, ca sa nu mai amintesc de cei ce vor sa isi ascunda urmele din cauza unor activitati certate cu legea, criminale. Aici apare responsabilitatea bancilor. Pot ele inchide ochii? Au dreptul sa faca asa ceva? Este adevarat ca nu intotdeauna poti cunoaste suficient de bine o persoana, o firma, astfel incat sa eviti o clientela certata cu norme de conduita corecta in afaceri, implicata in operatiuni ilegale.
Parte cheie a solutiei este sa se continue cu reforma reglementarii si supravegherii, sa fie splitate grupuri mari (inclusiv prin reintroducerea legislatiei Glass Steagal), sa fie pedepsita mult mai drastic abaterea de la norme, legi (plata unor amenzi nu este suficienta), sa fie interzise unele operatiuni. Organismele de combatere a evaziunii fiscale, a criminalitatii, sa colaboreze mai bine in UE si pe plan international. Cat priveste paradisuri fiscale, acestea trebuie, in opinia mea, sa dispara, cel putin in UE.
Chestiunea nu este daca sa faci, sau nu plasamente financiare, depozite bancare intr-o tara, mai ales cand aceasta se bucura de respctabilitate politica si economica, cand este privita ca o tara refugiu intr-o lume cu atatea convulsii. Dovada este cum s-a apreciat francul elvetian dupa ce SNB (banca centrala a Elvetiei) a renuntat la apararea pragului de 1,20 fata de euro.
Problema este legata de provenienta banilor, daca plasamentele sunt in scopuri onorabile. Iar bancile, chiar si cand sunt in private banking, este de dorit sa aleaga clientela dupa criterii de onorabilitate si buna purtare.
Declaratii ale comisarilor Margrethe Vestager si Pierre Moscovici indica dorinta noii Comisii de a lupta impotriva evaziunii fiscale si fraudelor in Uniune.
***
Daniel Dăianu este economist, membru al CA al BNR, profesor la SNSPA, fost ministru de Finanțe
