Dezbaterea privind rolul pieţelor în alocarea resurselor şi întreţinerea spiritului intreprinzător este veche, de când se poate vorbi despre gândirea economică ca demers analitic de înţelegere a interacţiunilor dintre indivizi, grupuri, organizaţii, ţări. Diferenţe între abordări, filosofii economice pot fi interpretate şi prin prisma limitelor pe care pieţele le-ar întâmpina în îndeplinirea funcţiile lor. Limite ar fi de ordin raţional, pragmatic şi moral.
Aspectul moral a fost subliniat, între alţii, de Adam Smith, mai târziu de Max Weber şi mai aproape de noi de Amartyia Sen şi Kenneth Arrow. Şi Michael Sandel, de la Kenendy School of Government, vorbeşte de limite morale considerând că logica pieţelor nu trebuie aplicată unor zone ale vieţii sociale (“What Money Can’t Buy, The Moral Limits of Markets”, 2012).
Este pusă în discuţie mercantilizarea în exces a relaţiilor sociale când aproape totul devine marfă. Mercantilizarea implică aspecte de ordin etic intrând în problematica raportului dintre sectorul public şi mediul privat. Fără pieţe nu există libertate economică. În acelaşi timp, economia reclamă coabitare între pieţe şi sector public (furnizor bunuri publice) şi de cum se structurează această relaţie depind performanţele ansamblurilor societale. Nu însă la această chestiune mă refer în continuare, ci la un tip anume de mercantilizare.
Voi folosi două exemple pentru argumentaţie. Internetul este un interlocutor cotidian al unui număr tot mai mare de persoane, al tinerilor şi copiilor. Informaţie elementară şi de specialitate se obţine în mod instantaneu, ceea ce este un câştig imens pentru cei ce vor să ştie. Dar există un revers al medaliei, legat de scopul pentru care este întrebuinţat Internetul de cei care construiesc site-uri şi programe. Mă refer nu la dorinţa de a oferi servicii şi a obţine ceva în schimb. Ci la faptul că aproape nu există site pentru informare sportivă, urmărire online a unor partide, care să nu invite la pariuri (bet-uri).
De pildă, cei ce caută să vizioneze o partidă de fotbal online sunt bombardaţi cu invitaţii de a paria, de a câştiga bani prin gambling. Pariurile sunt extinse la diverse jocuri. Multe site-uri îmbie la a juca pe piaţa forex, valutară, care este practic nereglementată în Europa şi în lume. Se spune de altfel că această piaţă este precum un casino nefiind singura de acest fel. Din păcate, astfel Internet-ul devine teritoriu ce vinde iluzii şi deformează inclinaţii ale oamenilor, ale tinerilor (copiilor), îi predispune nu pe puţini spre jocuri de noroc/gambling. Iar Internetul ocupă tot mai mult din viaţa oamenilor acasă, în timpul liber, cât şi în activitatea profesională. Ceea ce este o extindere enormă şi de salutat a căilor de a interacţiona cu alte persoane, de a avea acces instantaneu la informaţie utilă, poate conduce la reducerea sociabilităţii omului, a sensibilităţii şi profunzimii sale. Imagini şi voci online nu echivalează cu autenticitate umană, cu “human touch” veritabil.
Să mai remarc că numeroase competiţii sportive sunt manipulate, devin fraude. Şi aceasta se întâmplă nu numai în fotbal. Nici nu ar trebui să le numim competiţii sportive. Prin jocuri de noroc şi alte manipulari, site-urile devin un mijloc prin care unii extrag bani de la un număr mare de persoane, adulţi, sau copii. Online-ul poate aduce un Atlantic City, Las Vegas, Reno, Biaritzz, Macao, etc. aproape în fiecare casă, dacă utilizatorul este doritor de asemenea trăiri, sau pur si simplu surf-ează Internetul din varii motive. Amintesc aici folosirea Internetului în industria sexului, nemernicia pornografiei infantile şi ea prezentă online. Sunt copii de vârstă fragedă care încearcă să se amuze cu ajutorul unor tablete şi nimeresc pe site-uri pornografice. Este de acceptat aşa ceva?
Al doilea exemplu priveşte industria financiară, la care am făcut deja aluzie. Asumarea de riscuri este inevitabilă în economie, în viaţă în general. Operam cu variabile şi necunoscute ( şi “necunoscute necunoscute”, cum le numeşte Nassim Taleb), incertitudinea fiind mai mare sau mai mică.
În timp, s-au dezvoltat operaţiuni de asigurare/reasigurare şi organizaţii private şi publice caută să atenueze riscuri individuale, colective/sistemice. O companie de asigurări se ocupă de riscuri private în principal, în timp ce bănci centrale şi guverne au în atenţie riscuri sistemice. Dar ce te faci când funcţia de asigurare, de “hedging” (în engleză) îşi pierde tot mai mult din conţinutul de prevedere faţă de riscuri şi se transformă în pură speculaţie (reapare noţiunea de casino). Sau când hedging-ul nespeculativ este neputincios în faţa manipulării pieţelor. Adică, mult din ce s-a întâmplat în ultimele decenii pe fondul supra-financializării economiilor avansate, al algoritmizării operaţiunilor financiare.
În SUA, de pildă, ponderea industriei financiare la formarea PIB-ului a crescut de la sub 3% în 1950 la peste 8% în 2006 (R.Greenwood şi D.Scharfstein, “The Growth of Finance”, Journal of Economic Perpectives, 2, 2013) şi, ceea ce este mai relevant, ponderea profiturilor firmelor financiare în total profituri a depăşit 40% în anii precriză. De notorietate globală este compania de asigurări AIG, care a fost salvată de guvernul american pentru a nu contamina, prin prăbuşire, sistemul financiar întreg.
Pe pieţele financiare este de bază funcţia de asigurare a lichidităţii (de aşa numiţi “market-maker”), când condiţiile sunt mai puţin bune. Băncile mari, cu alonja internaţională, au îndeplinit în mod tradiţional această funcţie. Când însă mari fonduri de investiţii (asset management) se substituie băncilor fiind preocupate de maximizarea randamentelor pe termen scurt neglijând riscuri sistemice, lucrurile o pot lua lesne razna. Mai ales că şi modele de business sunt adesea defectuos construite.
Dacă în spatele băncilor stau bănci centrale ca “împrumutători de ultimă instanţă”, cine ar sta în spatele unor mari fonduri de investiţii, sau al contrapărţilor centrale (central counterparties) –ultimele făcând parte din noile instituţii promovate de reforma finanţei. Deci, la o îngheţare a pieţelor de capital, tot bănci centrale mari ar trebui să intervină ca “asigurători de lichiditate de ultimă instanţă”. Această a doua situaţie întareşte o idee: finanţa are un rol esenţial în funcţionarea economiei moderne, dar dacă ea îşi accentuează funcţiile de speculaţie, sistemul economic devine mai fragil. Este nevoie de o reglementare şi supraveghere adecvată a pieţelor financiare, a pieţelor de capital pentru a micşora riscuri.
Ce leagă cele două exemple evocate mai sus este expansiunea mercantilizării relaţiilor sociale concomitent cu pierderea unor pedale etice. Una este ca un copil, un tânăr să înveţe funcţionarea economiei, să i se cultive spiritul antreprenorial –aşa cum o face de pildă organizaţia Junior Achievement la noi şi în alte ţări— şi cu totul altceva când el este captivat de ustentile digitale ce îi inoculează dorinţa de a juca, de a paria, de a câştiga bani oricum. Mai avem şi o medie vizuală care, nu arareori promovează modele de succes îndoilenice, într-o societate în care situaţii de “câştigătorul ia totul” (winners take all) proliferează. Ai spune că este în natura omului tentaţia achizitivă, de a avea mai mult, de a câştiga. Dar homo oeconomicus, oricât ar fi de prezent în genomul uman, este o interpretare reducţionistă a fiinţei umane. Şi homo oeconomicus nu înseamnă activitatea de speculaţie prin excelenţă; el priveşte mai ales producţie, schimbul de mărfuri şi nu în cele din urmă inovaţia creativă, descoperirea.
La aşa ceva se referă un Joseph Schumpeter, Israel Kirszner, Şcoala Austriacă în general, care au subliniat cel mai pregnant, între curentele de gândire, valenţele creative ale libertăţii economice. În plus, raţionalul se întâlneşte cu iraţionalul, emoţionalul în comportamentul oamenilor.
Se poate invoca că oamenii nu sunt la fel, ca există o statistică a distribuţiei propensiunilor, unele moştenite, altele deprinse in timp; că unele persoane sunt mai înclinate spre a practica jocuri de noroc, de a paria, etc. Dar contextul influenţează propensiuni şi statistica ca şi distribuţia preocupărilor indivizilor nu sunt imuabile în timp. Unii ar putea imagina cicluri comportamentale, în funcţie de mişcarea cu ondulaţii lungi a economiei/societăţii. Altfel spus, observaţiile pe care le fac în acest text ar fi o supra-reacţie, o percepţie subiectivă. Este însă aşa? Conduita oamenilor depinde de educaţia lor, de ce şcoală fac, de mediul social şi cultural în care trăiesc. Este probabil o dramă a modernităţii că se iese, se pare, din Galaxia Gutenberg. În loc ca deprinderea învăţării cu ajutorul noilor suporturi tehnice (tablete IT ce furnizează, între altele, E-Books) să fie un complement al deprinderii de a citi/învăţa folosind tipărituri (cărţi), cresc şansele producerii de ignoranţi obsedaţi de jocuri de noroc, pariuri.
Casino-izarea este periculoasă în domeniul financiar ea exprimând suprafinancializarea economiei, manipularea pieţelor şi creşterea ponderii speculaţiilor; este şi mai periculoasă pentru mersul societăţii când online-ul devine fundament logistic al cvasi-tuturor activităţilor economice, umane. Că unii joacă din plictiseală contează mai puţin. Dar să avem în vedere pe cei ce joacă din disperare, frustrare, neputinţă. Sau pe cei cărora li se injecteaza virusul ca jocuri de noroc, bet-uri sunt calea spre fericire.
Robotizarea enunţată de cei ce vestesc o nouă revoluţie industrială poate mări numărul celor angrenaţi în cercetare ştiinţifică şi inovaţie tehnologică, în servicii ce cer grad înalt de educaţie. Dar poate avea loc şi o disponibilizare de resurse de muncă care să mărească clientela casino-izării. Jocurile fac parte din viaţa oamenilor şi din ceea ce se numeşte petrecerea timpului liber, dar există zone nefaste ale casino-izării, care este bine să nu se extindă. Mai mult “spirit protestant” în accepţia lui Max Weber şi alte variante culturale asemănătoare ar ajuta economia, societatea, să iasă din marele impas economic actual.
***
Daniel Dăianu este economist, profesor la SNSPA, fost ministru de Finanțe
