Nu are voie să treacă neobservat : Singurii ani din perioada recentă a economiei românești în care creșterea salarială a depășit creșterea productivității muncii în industrie au fost 2008 și 2014.
De reținut, în 2011 și 2012, câștigul salarial mediu brut din acest sector de activitate a scăzut în termeni reali, după ce, în 2010, diferența negativă față de avansul productivității muncii atinsese valoarea maximă.
În mod evident, majorarea nominală de 22,3% din 2008 (venită și ”promoțional”, pe fondul ocupării locurilor strategice de către companiile venite să opereze în noua membră UE) a fost nesustenabilă. A urmat declașarea crizei iar valoarea leului s-a ajustat după necesitățile determinate de noul tablou macroeconomic.
O evoluție grăitoare, în tabelul de mai jos :
Deși nu există o legătură directă cu tăierile salariale efectuate în sectorul bugetar după mijlocul lui 2010, în perioada 2010 -2011, salariile din industrie au fost și ele ajustate cu aproape 20% în termeni reali, dacă ar fi să ne raportăm la posibilitățile date de creșterea productivității muncii.
Explicațiile sunt multiple, dar rolul principal a fost jucat de poziția de market-maker a statului pe piața muncii și de necesitatea de a transmite cea mai mare parte a sporului de eficiență din activitatea industrială către susținerea cursului de schimb. Acesta s-a apreciat în termeni reali, potrivit datelor BNR, cu 6,8% în 2010 și 5,1% în 2011.
Așadar, păstrarea creșterilor salariale sub nivelul creșterii de productivitate a fost esențială pentru ieșirea din criză și pentru stabilitatea nominală (dar nu și ”normală”, ”normală” ar fi fost o devalorizare lentă pe măsura inflației înregistrate) a cursului de schimb al leului în raport cu euro.
Demn de reținut, în pofida imaginii publice a unei industrii românești care performează constant, creșterea reală și contribuția la majorarea PIB pe 2007 au fost nule ( în traducere, PIB-ul a crescut pe bază de investiții prepoderent localizate pe zona consum) iar în 2008, când contribuția la avansul PIB a fost maxim ( 1,4%) a reprezentat mai puțin de o șesime din total ( din aceleași motive).
De-abia cu ocazia problemelor întâmpinate în 2009 s-a văzut rolul stabilizator al industriei (care a dat mai puțin de trei procente din scăderea PIB), pentru ca în 2010 să compenseze minusurile date de celelate sectoare economice și să limiteze declinul general sub un procent în termeni reali.
Prin contrast, declinul producției industriale din 2012 (-7,0%) a trecut aproape neobservat, dar a penalizat puternic rezultatul PIB. Acesta, în loc să fie pe aproape de cifrele consemnate în 2013 și 2014, de-abia a prins zona pozitivă.
Ajungând în 2014, am bifat o corecție a creșterilor salariale ușor peste avansul productivității pe ideea de a stimula modic cererea internă. Altminteri, o corecție necesară dacă facem trimitere la partea care revine muncii din PIB, situată tot mai jos și în scădere de la 39% din PIB în 2008 la 31% din PIB în 2014. Necesară, dar treptată, nu bruscă și exagerată, după cum se conturează deja scenariul unui film văzut prin 2008, din care s-ar părea că nu vrem să învățam mai nimic.
În acest context, consemnăm un avans puternic al veniturilor salariale la intrarea în ultimul trimestru din 2015 (atenție, pe fondul unei productivități industriale care bate pasul pe loc) și au fost adoptate multiple facilități fiscale parțial amânate și dezamânate recent.
Ceea ce riscă să destabilizeze echilibrele economice obținute cu greu (a se citi, cu sacrificiile menționate mai sus din partea celor care au obținut, de fapt, creșterea de productivitate necesară ieșirii din criză).
