Datele oficiale arată că țintele de reducere a arieratelor prevăzute în acordul cu FMI au fost atinse doar în 2011, când sumele restante la plată au avut o tendinţă de scădere. În 2009, 2010 și 2012, țintele stabilite au fost ratate din varii motive. Demn de reținut, cea mai mare parte a arieratelor au provenit nu de la bugetul central ci de la bugetele locale.
Acestea au avut o pondere extrem de mare în totalul banilor cu care statul a rămas dator pe o perioadă mai mare de 90 de zile. De la circa 70% la finele anului 2008, s-a ajuns la circa 90% din total în anul atingerii țintei oficiale (2011) și chiar 97% la finele lui 2012. Ceea ce arată rezistența foarte mare la schimbare a acestui indicator.
Chiar și în condițiile evoluției fulminante de reducere a arieratelor, demarată în septembrie 2013, care pare a se fi dus la stabilizarea lor undeva aproape la a zecea parte din valoarea de pornire, ponderea obligațiilor neonorate la timp a bugetelor locale a rămas la 80%, ceea ce exprimă o problemă structurală și un neajuns al sistemului birocratic.
În opinia Consiliului Fiscal, problema arieratelor la bugetele locale reflectă în principal o lipsă de disciplină financiară şi deficienţe în aplicarea Legii finanţelor publice locale (Legea 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare).
Chiar și în condițiile evoluției fulminante de reducere a arieratelor, demarată în septembrie 2013, care pare a se fi dus la stabilizarea lor undeva aproape la a zecea parte din valoarea de pornire, ponderea obligațiilor neonorate la timp a bugetelor locale a rămas la 80%, ceea ce exprimă o problemă structurală și un neajuns al sistemului birocratic.
În opinia Consiliului Fiscal, problema arieratelor la bugetele locale reflectă în principal o lipsă de disciplină financiară şi deficienţe în aplicarea Legii finanţelor publice locale (Legea 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare).
Arieratele monitorizate de către FMI (restanţe mai mari de 90 de zile) au scăzut decisiv în perioada martie – iunie 2013. Însă, dacă se iau în calcul toate restanţele, nu doar pe cele peste 90 de zile, nivelul curent rămâne încă ridicat, 0,39% din PIB în iunie 2013. De data aceasta, ele sunt concentrate mai întâi în bugetul asigurărilor sociale şi abia apoi în cadrul bugetelor locale.
Ceea ce sare imediat în evidență este majorarea bruscă a sumelor restante la bugetul asigurărilor sociale după anii 2008 – 2009, odată cu creșterea obligațiilor de plată generate de majorarea nesustenabilă ( față de rezultatele economice) a pensiilor și ajutoarelor sociale. În 2010, arieratele la bugetul asigurărilor sociale au explodat, fiind de circa 20 de ori mai mari decât în anul precedent.
Efectul se menține pe termen lung iar rezistența la tentativele de diminuare s-a dovedit a fi mult mai mare la bugetele sociale decât la bugetele locale. De altfel, pe măsură ce acestea din urmă au fost aduse forțat în jos, ponderea majoritară a revenit bugetului asigurărilor sociale. Unde inerția sistemului este mult mai mare iar măsurile administrative nu sunt suficiente.
Restanțele acestuia au ajuns să reprezinte la mijlocul acestui an 51% din restanțele totale, deși statistica la 90 de zile le prezintă ca fiind aproape eliminate. Este un efort de gestionare a plăților pe domeniul social care nu poate fi decelat decât la o analiză atentă și care supune unui stress intens și sistematic finanțele publice.
În plus, Consiliul Fiscal atrage atenția că mai există o componentă importantă a sumelor cu care statul rămâne dator, neevidențiată clar din motive de metodologie. Majoritatea facturilor neplătite la medicamente nu apar ca arierate în sistem, în condițiile în care termenele contractuale de plată au fost prelungite la 210 zile. Ele intră în statistica generală de-abia la peste 300 de zile de la emitere, ceea ce îngreunează aplicarea Directivei UE nr. 7/2011, privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.
