In ciuda eforturilor de a identifica solutii, zona euro ramane sub o presiune uriasa. Marele merit al recentului Tratat fiscal gandit si propus de liderii europeni a fost acela de a fi linistit oarecum lumea pe termen scurt. Pe termen mediu si lung insa, strategia autoritatilor europene va trebui sa se modifice fundamental. Altfel, solutiile temporare nu vor mai fi cu siguranta de ajuns pentru a tine la un loc tari atat de diferite, sub varii aspecte, indiferent de cat de mult isi doresc ele sa ramana impreuna.
Diferentele dintre tarile ce formeaza Uniunea Europeana sunt foarte mari. Iar cand se pune problema de zona euro, cu atat mai mult. E foarte greu sa compatibilizezi tehnic grupe de tari total diferite. Pe de o parte UE are tari cu economii foarte puternice (pentru care problema „stabilitatii monetare” a reprezentat practic motorul care a condus ulterior la aparitia insasi a zonei euro, tari ce au experienta Sistemului Monetar European si deci a regimului de curs de schimb fix). Iar pe de alta parte avem tari foste comuniste care isi doresc sa intre in zona euro, dar au experiente extrem de subrede atunci cand vine vorba de ceea ce numim stabilitate monetara. Veti spune ca, pana la urma, totul se va reduce la vointa politica. Si asa e. Dar nu e nevoie numai de atat. Cel putin nu in opinia mea.
Cauza principala a aceea ce se intampla astazi in zona euro poate fi atribuita tocmai acestor diferente considerabile de dezvoltare dintre statele membre. Cu toate implicatiile ce deriva de aici. Criza a demonstrat ca, desi unele tari indeplineau criteriile nominale impuse oficial, asta nu le-a servit la aproape nimic, atat timp cat nu au fost suficient de competitive sa se ajusteze corespunzator. Ba mai mult, diferentialul de productivitate a afectat puternic tarile insuficient pregatite din punct de vedere structural, conducand la un diferential puternic de inflatie, ceea ce, implicit, le-a afectat competitivitatea. Mai grav este faptul ca, pe fondul problemelor structurale initiale, lipsa competitivitatii a constituit factorul principal care a condus la inrautatirea grava a finantelor publice. De unde devine mai mult decat evidenta ideea reformarii cadrului fiscal.
Intr-un astfel de context, Tratatul fiscal s-a impus ca o conditie absolut necesara. Nu insa si suficienta. Si asta pentru ca, in esenta, aceasta solutie temporara nu ae capacitatea de a inlatura cauza crizei descrisa mai sus. Faptul ca decidentii europeni si-au propus sa imbunatateasca sanatatea finantelor publice prin impunerea unei reguli cu caracter de lege este un lucru notabil, dar nu de natura sa linisteasca pietele irevocabil. Europa si-a mai asumat reguli pe care nu le-a respectat. Altfel, din punct de vedere tehnic, o regula pe deficitul structural in opinia mea este una optimala. E suficient insa sa impui prin lege o regula pe soldul structural? Rezolva problema? Intr-o prima faza, da, impune o disciplina stricta in finantele publice europene. Intr-o etapa superioara insa, e nevoie de mult mai mult.
Astfel ca, in ultima perioada din ce in ce mai multi economisti de prestigiu (vezi Blanchard, de Grauwe, sau Alesina) sustin doua solutii structurale pentru iesirea din impas a zonei euro: uniunea fiscala (sau un oarecare grad de centralizare bugetara) si, in cele din urma, o uniune politica. In opinia acestora, criza a scos in evidenta un “defect de gestiune” in interiorul zonei euro, iar acest lucru a fost cauzat de absenta unei politici bugetare comune. S-a demonstrat clar ca multe dintre politicile fiscale nationale au fost gresit fundamentate si implementate. Mai mult chiar, au accentuat volatilitatea macroeconomică. Si atunci, intrebarea la care trebuie sa raspundem este: ce se poate face in contextul in care exista o uniune monetara (deci nu mai ai politica monetara proprie), ai la dispozitie doar politici fiscale nationale, dar care nu functioneaza asa cum ar trebui? In plus, nefunctionalitatea politicilor fiscale nationale afecteaza intreaga uniune monetara, din cauza externalitatilor negative pe care acestea le genereaza.
Cum poate fi centralizarea bugetara o solutie pentru zona euro? In termeni foarte simpli, am putea spune ca principalul avantaj al centralizarii bugetare consta in faptul ca elimina problema deficitelor bugetare mari care ar putea aparea in anumite tari ce au probleme, plus toate consecintele ce decurg de aici. Centralizarea bugetara – sau un oarecare grad de centralizare bugetara – ar putea fi benefica zonei euro pentru ca ar permite transferuri automate spre tarile care se confrunta cu socuri adverse si care nu-si pot gestiona eficient propria economie in lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat poate functiona astfel ca un amortizor al potentialelor socuri.
Uniunea fiscala va putea astfel rezolva problema datoriilor suverane, indirect. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza in mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european. Problema „pasagerului clandestin” ce ar putea decurge din aceasta solutie (unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, in vreme ce altele le vor finanta mereu) poate fi rezolvata foarte simplu: se impun sanctiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament, monitorizare puternica a derularii proceselor fiscal-bugetare nationale, etc. Avantajul major al acestei solutii este insa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare nationale si a datoriilor suverane aferente. Cu toate riscurile ce deriva de aici catre intreaga zona.
Desigur, dincolo de detaliile tehnice care insotesc astfel de procese, sta vointa politica a liderilor europeni. Sa nu uitam insa ca o uniune politica ar reprezenta etapa finala de integrare. Vointa politica de integrare este vazuta de unii economisti ca fiind cea mai importanta conditie pentru adoptarea unei monede unice, istoria uniunilor monetare aratand ca acestea au fost precedate de uniuni politice. In conditiile in care nu exista consensul politic pentru obiective comune de politica economica, uniunea monetara ar avea de suferit. Cand apele se vor mai linisti, liderii europeni vor trebui sa lase orgoliile la o parte si sa inteleaga ca atat timp cat zona euro va fi privita ca o suma de state (cu interese uneori individuale) si nu ca un singur stat (cu scop unic), sansele reale ca ea sa reziste in timp sunt foarte mici.
*
Aura Socol este lector universitar doctor la ASE Bucuresti, cu specializari Macroeconomie, Macroeconomia Integrarii monetare europene.
A urmat stagii de specializare si cercetare in integrarea monetara si politici fiscale la London School of Economics U .K., University of Derby, U.K., Joint Vienna Institute, Viena, Center of Excellence in Finante.
A lucrat 2 ani in cadrul Directiei de Analiza Macroeconomica din Ministerul Finantelor Publice
