Datele prezentate de Eurostat referitor la creşterea preţurilor în raport cu noul an de referinţă pentru statistica europeană, anul 2015, plasează surprinzător România aproape de media UE28, între Germania şi Franţa.
Cu o majorare de 4,62% suntem, la o suprinzător de mică distanţă de cele 4,58 procente adăugate la nivel european, imediat sub Germania (4,7%) şi la o jumătate de procent peste Franţa (4,12%).
Această poziţionare nu vine, însă, din păstrarea unui echilibru optim şi sustenabil între venituri şi productivitate ci este rezultatul rearanjărilor importante CONJUNCTURALE din fiscalitate, de la scăderea TVA-ului la produsele alimentare şi până la scăderea cotei de impozitare a veniturilor simultan cu mutarea contribuţiilor.
Pentru moment rezultatul arată ( încă) bine dacă se face apel la criteriile europene de măsurare a preţurilor. Cu observaţia că indicele de inflaţie armonizat IAPC vine cu o dispunere pe 12 grupe de produse şi servicii aplicată unitar în ţările UE şi e mai redus faţă de indicele naţional IPC, rezultat dintr-o împărţire mai grosieră la nivel de trei grupe, pe criterii uşor diferite.
Aşadar, figurăm cu o inflaţie pe ultimii trei ani la jumătate faţă de Estonia (9,26%, intrată în zona euro în anul 2011) şi mult sub Lituania (7,85%, intrată în Zona Euro exact în anul de referinţă 2015) sau Ungaria ( 6,82%, ţară cu un regim de flotare a mondei naţionale similar cu al nostru), ca să nu mai vorbim de Belgia (7,10%, ţara occidentală în care preţurile au crescut cel mai mult).
Dacă poza de moment nu arată atât de rău, plasarea în fruntea ţărilor cu inflaţie medie anuală ridicată şi trendul concretizat în cea mai mare creştere a preţurilor pe ultimele 12 luni este unul îngrijorător în raport cu practica europeană. Suntem cu un aproximativ un procent sub valorile din Ungaria la ambele variante de inflaţie anunţată „la zi”şi încă uşor sub situaţia din Cehia raportat la anul 2015.
În plus, ar trebui să fim atenţi că la cehi ( spre deosebire de unguri) cele două valori coincid şi sunt aproape exact la cota teoretic recomandată de 2%, iar la polonezi ( şi ei cu regim valutar similar cu noi) inflaţia a fost mai mică şi în raport cu 2015, şi ca medie pe ultimele 12 luni şi ca evoluţie a trendului. Care abia acum se duce lent spre cele două procente vizate şi deja traversate uşor în sus de Germania ( nota bene, aflată la jumătate faţă de noi ca nivel de inflaţie).
Dacă este să ne întoarcem cu câţiva ani în timp, se poate observa că am păstrat acest nivel încă rezonabil al preţurilor nu din rezultatele economice, altminteri foarte bune, ci din sacrificarea fiscalităţii. În 2015 am avut venituri totale la bugetul public de 35% din PIB şi cheltuieli de 35,8% din PIB, cu un succes major în atingerea celebrului MTO ( medium term objective)
În 2017, potrivit aceloraşi date Eurostat, am ajuns la doar 30,5% din PIB venituri, după o reducere de 4,5 puncte procentuale din PIB, ceea ce este enorm. Drept care, deşi am cheltuit mai puţin doar 33,4% din PIB, deficitul s-a expandat la 2,9% din PIB( altminteri ceva mai bun decât nivelul de -3% din PIB pe 2016, comensurat după normele europene în materie).
Acest trade-off între cosmetizarea pe termen mediu şi obligaţiile asumate pe termen lung rezultatul este deja debalansat către cele din urmă. Ar fi extrem de dificil spre imposibil să se mai întoarcă acum reducerea TVA, scăderea cotei de impozitare sau majorările de salarii la bugetari şi creşterile de pensii, ambele fără legătură directă cu performanţa economică.
În context, se va pune cu mare necesitate o întrebare simplă, aprent de nerezolvat pentru decidenţii actuali: cum facem să creştem încasările bugetare spre nivelurile europene ? Pe care le-am cam antamat prin viitoare programe de cheltuieli sociale (ce-i drept) de nivel european, fără a ţine cont de riscul de corecţie prin creşterea preţurilor.
