România a înregistrat în primul trimestru din 2018 cea mai mare creştere a costului muncii dintre toate statele membre UE, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Cu o majorare situată la nivelul de 12,7% şi concentrată pe sectorul non-business, ţara noastră a devansat Letonia (+11,2%) şi Ungaria (+10,3%).
De reţinut şi de luat aminte, nivelul de alarmă specificat în cerinţele tabloului de bord macroeconomic al Uniunii Europene, care semnalizează dezechilibre importante la nivelul economiilor naţionale, este de 12% şi suntem singurii care l-am depăşit.
Rezultatul vine la puţin timp după ce organismul de statistică al UE a anunţat majorarea cu 15% a aceluiaşi indicator economic pentru România pe anul 2017, la valori exprimate în euro. Pe anul trecut am fost tot campioni europeni în materie, înaintea Bulgariei (+12,0%), Cehiei (+11,2%) şi Ungariei (+10%).
Imediat în spatele acestor state au venit Lituania (+9%), Polonia (+8,7%), Estonia (+7,4%) şi Letonia (+7%). Ceea ce arată că avem de-a face cu un proces obiectiv de convergenţă spre nivelurile de retribuire a muncii practicate în Occident.
Doar că viteza cu care se produce acest lucru în România este mai mare decât cea recomandată iar trendul de creştere este semnificativ mai mare în sectorul non-business, care nu este legat direct de creşterea productivităţii muncii (aflată în declin pe parcursul primului trimestru de la +6,4% în ianuarie la doar +0,2% în martie).
(Citiți și: ”Costul muncii în România: defazaj sever între zona business și non-business. Marea problemă a structurii creșterii, în context european şi regional”)
Pentru referinţă, menţionăm că media de creştere a costului orar cu forţa de muncă la nivelul UE 28 a fost de 2,7% faţă de acelaşi trimestru al anului precedent, în timp ce în Zona Euro ritmul a fost mai redus (doar +2,0%) şi s-a consemnat chiar o reducere de -1,5% în cazul Portugaliei.
Desigur, ritmul mai ridicat de creşterea costurilor salariale este justificat în cazul României de nivelul relativ scăzut de la care am plecat. Astfel, am ajuns la doar 6,3 euro/oră ca medie pe anul trecut ( excluzând agricultura şi administraţia publică, în întreprinderi cu cel puţin 10 salariaţi), faţă de un nivel mediu de 24 euro/oră pe întreaga Uniune Europeană şi 25,9 euro/oră în Zona Euro.
Avansul costurilor cu forţa de muncă a fost unul dintre factorii care au contribuit la creşterea preţurilor indicelui preţurilor producţiei industriale până la 4,2% în aprilie 2018 faţă de aceeaşi lună a anului precedent, iar acestea se vor transmite pe lanţul de desfacere în întreaga economie pe parcursul următoarelor luni.
Din păcate, dacă majorarea părţii care revine remunerării salariaţilor în PIB era normal să crească spre valori mai apropiate de practica europeană ( de la 34% în 2016, s-a ajuns la 36% în 2017, ar urma nivelul de 37% în acest an şi atingerea pragului de 40% în 2021), repartizarea creşterilor a fost clar debalansată în favoarea sectorului bugetar.
Astfel, majorarea de 12,7% înregistrată în România se datorează în principal creşterii cu 18,3% a costului orar al forţei de muncă în domeniul non-business, în timp ce industria, cea care determinat în cea mai mare măsură şi a dat tonul pentru creşterea economică, a beneficiat de doar 9,9%.
(Citiți și: ”Cristian Grosu / 8 probleme ale sistemului de salarizare din România”)
Semnificativ, potrivit ultimelor date oficiale, raportul dintre câştigul salarial mediu din industria prelucrătoare şi media pe întreaga economie a coborât sub 87%, în timp ce la nivel european se situează undeva în jurul nivelului de 100%.
Aşadar, avem o creştere salarială record la nivelul UE, pe care am păstrat-o şi la începutul acestui an peste limita teoretică recomandată. Canalizată prioritar spre sectoare care nu au legătură directă cu productivitatea muncii şi cu nivelul creşterii PIB.
Nivel aflat în scădere pronunţată , potrivit estimării semnal pentru T1 2018 ( doar 4%, de la 6,9% în 2017), ceea ar trebui să ne determine să corelăm ceva mai atent cei doi indicatori.
