Costul orar al forţei de muncă crescut în trimestrul III 2018 cu 13,91% faţă de aceeaşi perioadă din 2017 (+1,53% comparativ cu T2 2018), potrivit datelor anunţate de INS.
Este un ritm în uşoară scădere faţă de trimestrul precedent dar peste pragul de 12% urmărit în zona non-euro pe tabloul de bord macroeconomic centralizat la Eurostat, pentru procedura de dezechilibre macroeconomice.
Mai important, valoarea de 13,91% a înlocuit-o pe cea de doar 7,28% din T3 2015 în calculul pe ultimii trei ani. Ceea ce va conduce la pierderea conformării la acest indicator ( provizoriu anunţat la 11,9% pentru România pe anul 2017, în care am obţinut performanţa de a îndeplini 13 din cele 14 criterii de macrostabilitate).
Iată cum se prezintă acum situaţia pe ultimele 12 trimestre:
Pentru a vedea în ce măsură creşterea costului muncii a avut acoperire în activitatea economică, prezentăm şi evoluţia productivităţii muncii în industrie, cea care poate fi măsurată cert şi cu care ar trebui făcută o corelaţie în materie de creşteri salariale pentru a nu induce dezechilibre macroeconomice.
Pentru 2017 şi primele nouă luni din 2018 se poate observa uşor o evoluţie a productivităţii muncii apropiată de nivelul avansului PIB.
În schimb, creşterea costurilor cu forţa de muncă a fost anul trecut cam de două ori şi jumătate mai mare iar anul acesta, deşi a scăzut relativ, a ajuns de trei ori şi jumătate mai mare ( potrivit datelor provizorii referitoare la evoluţia PIB).
Astfel, fără a fi deocamdată un capăt de ţară, nu doar decorelarea majoră dintre cei doi indicatori ridică semne de întrebare ci şi expandarea diferenţei de ritm de creştere. În plus, tocmai sectorul bugetar ( unde măsurarea productivităţii muncii este discutabilă), s-a detaşat în top, în timp ce industria a rămas pe la 10%, alături de hoteluri şi restaurante.
Iată cu cât a crescut costul forţei de muncă pe diferitele ramuri ale economiei, clasificate potrivit normelor internaţionale:
Aşezarea creşterilor de costuri salariale în economie, cu sănătatea şi învăţământul pe primele poziţii în topul creşterilor de costuri cu forţa de muncă vine să repare o nedreptate mai veche dar va trebui susţinută corespunzător din punct de vedere bugetar.
În ce priveşte administraţia publică, este bine că a coborât spre un nivel mai rezonabil, sub medie, dar poziţionarea peste industria prelucrătoare nu e tocmai în regulă.
Dacă ne uităm la restul statelor UE, vedem că mai sunt depăşiri ale pragului de 12% avans mediu mediu al costului cu forţa de muncă pe ultimii trei ani doar în Bulgaria şi ţările baltice. Ceea ce arată că avem de-a face cu un fenomen obiectiv, dar gestionarea atentă ritmului de creştere va rămâne o problemă pe termen mediu.
Ponderea salariilor în costul produselor a contribuit deja la un avans de peste şase procente al preţurilor producţiei industriale, care se vede în erodarea competitivităţii, în majorarea semnificativă a deflatorului PIB ( cel care ajustează PIB-ul nominal spre valoarea reală) şi se va manifesta, destul de durabil, în preţurile de consum.
