Principalele riscuri la nivel mondial vazute de economisti pentru anul 2013 sunt criza din zona euro si asa numitul fiscal cliff american (varf fiscal, zid fiscal sau prapastie fiscala). Anul a debutat in forta din punct de vedere economic cu evenimentul fiscal cliff. Senatul american a adoptat chiar pe 1 ianuarie (nu intamplator) un acord incheiat cu Casa Alba datorita caruia America a reusit sa evite declansarea “zidului bugetar”, cu toate externalitatile negative ce ar fi putut decurge de aici.

In primul rand, ce inseamna fiscal cliff. In esenta, mecanismul presupune impunerea unor plafoane pe anumiti indicatori macroeconomici – deficit bugetar, datorie publica, considerandu-se ca depasirea acestora va conduce la dezechilibre puternice in economie – deficite bugetare mari, datorie nesustenabila etc. Atingerea acestor plafoane presupune activarea unui mecanism de corectie automat, de tip cresteri de taxe si reduceri de cheltuieli guvernamentale. In cazul zidului bugetar american, este vorba despre o combinatie de cresteri de impozite ce anulează masurile de relaxare fiscala mostenite din perioada administratiei Bush din ultimii 12 ani plus declansarea automata a reducerii cheltuielilor guvernamentale, incepand cu 1 ianuarie anul curent.

Mai exact, zidul bugetar american implica o crestere semnificativa a impozitelor pe venit (de la actualele valori de 10 %, 15 %, 25 %, 28 %, 33 %, 35 % la 15 %, 28 %, 31 %, 36 %, 39,6 %), cresterea cu 2% a contributiilor sociale si taierea automata a 1.200 miliarde$ din cheltuielile guvernamentale, masuri ce ar fi putut intra in vigoare incepand cu 1 ianuarie, in lipsa acordului amintit mai sus. De asemenea, intrarea în vigoare a “fiscal cliff” ar fi insemnat pierderea indemnizatiilor de somaj de catre 2 milioane de americani, in vreme ce un alt milion de someri sunt inca in pericolul de a-si pierde alocatia de somaj pana in aprilie. Toate astea, plus alte facilitati fiscale oferite diverselor categorii.

Acordul a reusit sa evite declansarea mecanismului automat, cel putin pentru moment. Intelegerea prevede o crestere a taxelor, insa doar pentru gospodariile cu venituri de peste 450.000 de dolari pe an, o extindere a ajutorului de somaj si o amanare cu doua luni a taierii cheltuielilor guvernamentale. Masurile fiscal-bugetare ce au fost deocamdata evitate sunt estimate la aproximativ 600 miliarde $. Estimarile aratau ca, in cazul in care acordul nu ar fi fost incheiat impozitele ar fi putut creste, in medie, cu 2.000$/an pentru fiecare gospodarie.

Marele merit al acordului consta in primul rand in linistirea pietelor, cu impact major supra evitarii intrarii in recesiune a celei mai mari economii a lumii. Cu toate riscurile ce ar fi putut decurge de aici la nivelul economiei mondiale. Ramane insa problema de baza: americanii raman in continuare cu un deficit bugetar mare si o datorie publica nesustenabila. Tehnic vorbind, reducerea cheltuielilor guvernamentale si plusuri de venituri din cresterea taxelor reprezinta cea mai sigura cale catre corectarea deficitului bugetar american, la fel si pentru limitarea cresterii datoriei americane nesustenabile.

Combinarea insa a unor astfel de masuri, mai degraba decat masurile in sine luate individual, poate avea consecinte dezastruoase asupra cresterii economice americane, risc care trebuie neaparat evitat. In momentul de fata, ce mai mare amenintare pentru economia mondiala este o potentiala furtuna perfecta si anume combinarea zidului bugetar american cu deteriorarea situatiei economice din Europa, incetinirea economiei chineze plus o noua crestere a pretului petrolului declansata pe fondul cresterii tensiunilor din Orient.

Asa stand lucrurile, ce solutii au americanii? Un raspuns traditional american – politica monetara – este practic imposibil, avand in vedere ca dobanzile sunt deja la un nivel foarte jos in SUA. Oricum, FED ul a prevenit de cateva luni ca nu va avea mijloace sa impiedice o eventuala reintrare a economiei in recesiune, in conditiile in care economia americana inca nu si-a revenit dupa cea precedenta. Solutia nu poate fi decat una singura, cea care de altfel se si prefigureaza in administratia Obama. Austeritate prudenta, ajustare fiscala graduala, sustenabila, atat din punct de vedere politic, dar si economic si social. Reduceri prudente de cheltuieli (mai ales la nivelul celor ineficiente), conform unui plan gradual, cresteri de taxe doar pentru bogati (fara a afecta clasa de mijloc, care reprezinta majoritatea) si in masura in care este posibil relaxare cantitativa – “quantitative easing” injectia puternica de bani de catre banca centrala pentru relansarea creditarii, crestere economica, reducerea somajului, etc.

Avand in vedere contextul actual, este evident ca nu este momentul oportun in economia americana pentru reduceri bruste de cheltuieli in combinatie cu majorari substantiale de taxe. Asta ar insemna intrare sigura in spirala cunoscuta deja austeritate – recesiune – noi reduceri de cheltuieli, cu implicatii colosale la nivelul intregii economii mondiale. Problema datoriei publice va fi o problema gestionabila atat timp cat va exista crestere economica, sau se va incearca stimularea acesteia, in timp ce deficitul guvernamental va putea fi redus gradual prin intermediul aceluiasi canal – crestere, reducerea somajului, mai multi contributori, mai multe venituri, mai putine cheltuieli pentru someri, etc.

In loc de concluzii, as sublinia un aspect important, ce sta mai degraba in umbra a ceea ce se vede la prima vedere. Ultimele evenimente din lumea economica par sa contureze/sublinieze doua viziuni distincte in ceea ce priveste relansarea economica, viziuni care tind practic sa contureze doua modele. Modelul german ce merge exclusiv pe ideea de austeritate mizand pe o combinatie de reduceri masive de cheltuieli/cresteri de taxe/injectie prudenta de bani de catre BCE pentru relansarea creditarii. Teoretic, sau mai degraba tehnic vorbind, combinatia poate fi benefica. Practic, nu trebuie scapat din vedere ca subiectul este economia europeana, nu economia germana, deci lucrezi cu alt material.

De cealalta parte se contureaza modelul american (agreat de altfel si de Japonia, dar se pare ca si de Franta europeana) ce mizeaza pe ajustare fiscala graduala, reduceri prudente de cheltuieli, cresteri de taxe pentru clasele sociale ce pot suporta asta intr-o astfel de criza (pentru bogati) plus injectie puternica de bani de catre banca centrala. Se mizeaza astfel mai degraba pe crestere economica, reducerea somajului, etc. cu toate avantajele ce pot decurge de aici pe termen mediu si lung. Viitorul va decide cine a avut dreptate, cert este un singur lucru. Stiinta economica in sine trebuie sa se reinventeze, nimic din ce stiam pana acum pare ca nu mai functioneaza.

**

Aura Socol este lector universitar doctor la ASE Bucuresti, cu specializari Macroeconomie, Macroeconomia Integrarii monetare europene.
A urmat stagii de specializare si cercetare in integrarea monetara si politici fiscale la London School of Economics U .K., University of Derby, U.K., Joint Vienna Institute, Viena, Center of Excellence in Finante.
A lucrat 2 ani in cadrul Directiei de Analiza Macroeconomica din Ministerul Finantelor Publice