Discuţiile privind deficitul structural par a fi uitat un mic amănunt. Se vorbeşte şi se explică prea puţin “ce este şi ce vrea el”. Desigur nu este simplu, dar nici nu se poate lăsa “în ceaţă” o sintagmă în jurul căruia se vor învârti viitorul financiar al ţării şi nivelul de trai pe ani buni de acum încolo.
Calcularea sa presupune calculul PIB-ului potenţial, o valoare optimă de creştere economică, care să nu genereze dezechilibre ( în principal presiuni inflaţioniste), ce ar trebui să fie corectate ulterior. Pentru a avea o creştere sustenabilă, ideal ar fi ca valoarea efectivă a PIB să fie, an de an, egală cu cea a PIB potenţial.
Tehnic, se urmăreşte diferenţa dintre PIB-ul potenţial faţă de PIB real şi se face multiplicarea cu coeficienţi de elasticitate pe venituri şi cheltuieli raportate la PIB. De fapt, nici statistica noastră nu are şi nu există o astfel de serie de date oficial certificate în această privinţă.
După cum nu există o metodologie unanim acceptată şi un calcul riguros la nivelul statelor europene. Ceea ce înseamnă că metodologia urmează să fie stabilită clar, pentru a putea aplica uniform cerinţele de încadrare în nivelul de 0,5% din PIB, sub sancţiunea unor amenzi de ordinul a 0,1% din PIB.
Cert este că noţiunea de deficit structural ţine de mediul academic, pentru definire precisă, dar şi de poziţionarea bugetului ca instrument de politică economică. Din păcate, pretutindeni, ingerinţele politice sau evoluţiile neaşteptate din mediul extern pot să dea peste cap şi cea mai bine gândită strategie economică.
Deficitul structural. Dificultăţi de calcul
Dezbrăcarea de factori ciclici a deficitului total, pentru a obţine deficitul structural, ţine de aprecierea unor influenţe fără continuitate pe partea de venituri şi/sau cheltuieli, dar nedefinite foarte precis ca orizont de timp.
Venind mai la zi, avem şi alte dificultăţi de calcul.
De pildă, trebuie să evaluăm PIB-ul potenţial fără a avea clară mărimea populaţiei, respectiv a forţei de muncă rămase în ţară, cel puţin până la prelucrarea datelor de la recensământul populaţiei.
Toate cele de mai sus se referă la numărătorul fracţiei din care rezultă deficitul structural, dar mai există şi numitorul. Adică PIB-ul, calculat mai întâi ca semnal, apoi provizoriu, după un an ca valoare semidefinitivă şi de-abia după doi ani ca valoare definitivă.
Între timp, fracţia care ne dă deficitul structural raportat la acest PIB ar urma să fie şi ea provizorie, semidefinitivă şi apoi definitivă. Cert este că nu se va putea face farmacie. Datele colectate şi prelucrate vor da o imagine mai degrabă calitativă decât una de farmacie a încadrării în cerinţele Pactului de stabilitate.
Cu dus şi întors
Să luăm un exemplu, pentru a vedea mai bine cum se transpun în practică măsurile economice “cu dus şi întors”. Scăderea numărului de bugetari şi a cheltuielilor cu salariile reduce deficitul bugetului general consolidat. Ceea ce ar fi de bine.
Simultan, însă, direct (prin diminuarea contribuţiilor plătite) şi indirect (prin temperarea creşterilor salariale din sectorul privat) măreşte deficitul bugetului asigurărilor sociale, respectiv deficitul structural. Ceea ce nu mai e de bine.
Iar asta fără a mai complica lucrurile cu reducerea PIB potenţial, simultan cu diminuarea contribuţiei la PIB şi a cererii agregate.
Cert este că, fără o analiză clară, cantitativă şi pe factori de influenţă cerţi, este greu de spus apriori dacă implementarea unor măsuri în domeniul ocupării sau în cel al veniturilor duce la efecte pozitive sau negative.
Şi mai important, odată conceput un astfel de plan de limitare a deficitului structural, el nu poate fi executat cu succes pe bucăţi – unele măsuri da şi alte măsuri conexe nu.
Cel mai bun exemplu este reducerea concomitentă a salariilor la bugetari şi a pensiilor.
Prima măsură a fost păstrată dar cea de a doua a fost înlocuită cu majorarea de TVA, ceea ce a schimbat complet situaţia. Practic, s-a echilibrat întrucâtva bugetul, dar s-a păstrat, dacă nu cumva s-a accentuat, deficitul structural.
În principiu, ar trebui să cheltuim ce agonisim
Un reper clar, ar fi să cheltuim ceea ce agonisim. Şi, pe motiv de dificultăţi de calcul, să lăsăm o marjă de o jumătate de procent din PIB în care să ne încadrăm. Totuşi, asta nu are o legătură directă cu valoarea deficitului efectiv rezultat din execuţia bugetară.
Într-o perioadă grea, regula lui 0,5% ne-ar lăsa să intrăm în deficit cu carcater ciclic pentru a traversa dificultăţile. După aceea, însă, dacă avem creştere economică, va trebui să punem banii la loc din excedent, ca să nu acumulăm datorii şi dobânzi aferente de plătit.
În ce priveşte bugetul pe 2012, este greu de crezut că ne-am putem încadra în cei 0,5% conveniţi la nivel european. Şi nici nu ar fi tocmai de dorit într-o perioadă în care se încearcă relansarea creşterii economice. Chiar şi aşa, reducerea decalajului între sumele colectate şi cele cheltuite se anunţă foarte dificilă.
Un răspuns
Din păcate este mult prea la îndemâna politicienilor să crească artificial bunăstarea prin deficit bugetar, pentru ca apoi cine vine și spune stop să plătească ponoasele.