În încercarea de a reporni motoarele economiei pentru a trece în regim de recuperare a decalajelor față de Occident, România se confruntă cu o problemă majoră: finanțarea insuficientă.
În finele primei luni din acest an, creditul intern acordat sectorului privat a coborât la o cotă de avarie, mai puțin de 30% din PIB preliminat pentru 2015.
După ce a atins un maxim de 40% în anul 2011 raportat la nivelul PIB, creditul intern a început să scadă semnificativ atât față de necesitățile impuse de creșterea economică vizată, dar chiar și în termeni nominali dacă ne raportăm la anul 2012, singurul în care nivelul consemnat a depășit pragul de 300 miliarde lei.
Or, procesele de producție necesită bani pentru a fi derulate iar finanțarea deficitară afectează funcționarea economiei.
Pe sistemul analizelor medicale, unde trebuie să se regăsească anumite raporturi între sângele care circulă în organism și starea de sănătate a acestuia, e greu de crezut că se poate obține o performanță mai bună cu un sportiv care are circulația tot mai proastă.
Datele publicate de BNR ar trebui să atragă atenția, mai ales că șirul statistic este prezentat la valori nominale.
Pentru a trece la imaginea reală, prin care să se păstreze proporțiile corecte de la un an la altul, ele ar trebui ajustate cu inflația medie anuală pentru perioada analizată.
Dacă facem acest lucru, se poate observa că valoarea nominală a creditului intern în intervalul 2009 – 2014 a urcat cu 20,2% comparativ cu o inflație cumulată de 21,9%, ceea ce ne dă o scădere de 1,4% în termeni reali anul trecut față de situația finanțării sectorului privat existentă la începutul crizei economice.
Banii s-au îndreptat tot mai puțin către sectorul privat, generator de creștere economică și tot mai mult de stat, unde au trebuit să acopere nevoile crescute de finanțare, în urma unor obligații asumate discurtabil în raport cu posibilitățile reale și cu scopul declarat al reducerii rapide a decalajelor de dezvoltare față de Occident.
Astfel, de la 92% pondere a sectorului privat în totalul creditării interne în anul 2008, anul creșterii economice maxime de după 1989 ( potrivita celor mai recente date provizorii, în 2014 am fost la 99,7% din această valoare), s-a coborât treptat spre un nivel de 70%. Iar asta pe fondul reducerii creditării interne totale în sine, raportat la creșterea PIB.
Pe fondul dificultăților economice, creditarea a fost redistribuită spre Guvern, care a angajat masiv cheltuieli nu cu susținerea sistemului bancar ( cum s-a întâmplat în alte țări ) ci cu protecția social-electorală. Astfel, în patru ani, 2008 – 2012, ponderea în PIB a creditului guvermental s-a mărit de patru ori, odată cu expunerea băncilor locale la performanța în gestionarea fondurilor publice.
Practic, în loc să riște creditarea unor afaceri care să relanseze mai rapid economia după reculul din 2009 (miniprelungit în 2010) și pe fondul dezintermedierii pronunțate (în care linii de creditare de ordinul a 6-7% din PIB au părăsit România) băncile au preferat să aloce resursele disponibile pe principiul minimului efort al creditării unui bun platnic cu analiză minimă de risc.
Desigur, se poate invoca necesitatea de îmbunătățire prudentă a indicatorilor de stabilitate financiară, dar tocmai aversiunea la risc explică de ce rata rentabilității financiare a rămas în teritoriul negativ cu excepția tentativei reușite la limită (și nereeditate) de revenire pe profit din 2013 (iar asta pe ansamblul sistemului).
După cum se poate invoca și diminuarea din 2012 încoace a ponderii creditării guvernamentale în PIB. Dar asta nu face decât să arate că banii nici măcar nu se mai duc clar în direcția susținerii politicilor economice ale Guvernnului.
De altfel, statul nici nu a mai angajat investiții importante în ultimii ani, mai mult, a recurs la tăieri de fonduri pe acest segment pentru echilibrarea finanțelor publice.
Una peste alta, anemia indusă de diminuarea absolută și/sau relativă a fondurilor acordate pentru dezvoltarea sectorului privat și pentru investițiile publice afectează creșterea economică și posibilitățile de eliminare mai rapidă a diferențialului de dezvoltare față de media UE.
De aceea, măcar în 2015, tendința prezentată mai sus ar trebui stopată.
