Datoria de la nivel global a crescut cu 60.000 de miliarde de dolari din 2007 și până în 2014, ajungând la o valoare totală de circa 200.000 de miliarde de dolari, de aproape trei ori mai mult decât valoarea economiei globale, notează Bloomberg.
Ritmul accelerat de creștere ridică semne de întrebare alarmante cu privire la posibilitatea instalării unei noi recesiuni. Amploarea unei eventuale crize depinde însă de gradul de contagiune pe care l-ar avea posibilele default-uri din anumite zone ale lumii asupra economiilor din alte părți.
Gradul de contagiune a fost responsabil de răspândirea ultimelor două crize majore de la nivel global. Prima s-a produs la finele anilor 1990, când s-a spart bula obligațiunilor suverane din Indonezia, Thailanda și Coreea de Sud. În combinație cu default-ul în care a intrat Rusia, această evoluție a dus la răspândirea unei crize a datoriilor publice în economiile emergente care au avut nevoie de pachete mari de ajutoare financiare.
O situație similară s-a petrecut și în 2008, când s-a spart bula creditelor subprime din SUA, eveniment care a dus la cea mai amplă criză de la Marea Depresiune.
După criza financiară din 2008, investitorii și-au dus banii în China, Brazilia și alte piețe emergente pentru a profita de revenirea prețurilor materiilor prime și de ratele superioare de creștere din economiile în curs de dezvoltare. Băncile au creditat masiv gospodăriile și firmele. Din 2009, nivelul mediu al datoriei private din economiile emergente a crescut de la 75% din PIB la 125%, potrivit datelor Băncii Reglementelor Internaționale. Nivelul datoriei private din China și din Brazilia este de două ori mai ridicat decât valoarea economiei naționale din aceste state.
Datoria Chinei s-a triplat din 2009, ajungând la 30.000 de miliarde de dolari, potrivit celor mai recente estimări ale companiei de consultanță McKinsey. Cea mai semnificativă creștere s-a produs în zona creditelor corporate, pe fondul împrumuturilor acordate de băncile controlate de stat companiilor chineze de stat.
Miliardarul Kyle Bass, care a câștigat o avere în urma pariului său împotriva creditelor subprime, le-a transmis investitorilor hegde fund-ului său că băncile chineze de stat ar putea înregistra pierderi de până la 3.500 de miliarde de dolari, de patru ori mai ridicate decât pierderile consemnate de băncile americane în timpul crizei.
Riscul de contagiune nu este, însă, atât de ridicat, în sensul tradițional al cuvântului. Harry Broadman, fost economist al Băncii Mondiale, actualmente cadru didactic la Institutul de Politici Străine al Universității Johns Hopkins, este de părere că mecanismele financiare care au tendința de a răspândi riscurile de default către alte economii nu sunt atât de pronunțate în cazul Chinei. Yuan-ul nu este încă total convertibil, iar majoritatea datoriei chineze este în monedă locală, ceea ce minimizează riscul de curs, o problemă majoră în timpul crizei asiatice din 1990.
De asemenea, o mare parte din datoria Chinei a fost creată în principal prin împrumuturi tradiționale acordate de bănci și mai puțin prin piața de obligațiuni, cea care este de natură să răspândească riscurile de default și în alte părți ale globului.
Acest lucru nu înseamnă că restul lumii este apărată de riscurile din China. Pericolul a fost vizibil la începutul acestui an, când piețele financiare care au avut parte de cel mai slab start din istorie, ca urmare a temerilor cu privire la încetinirea economiei chineze.
Riscul nu este acela al unei implozii a datoriei, ci cel legat de încetinirea continuă a creșterii economice, pe măsura ce China își va folosi resursele pentru a-și administra datoria, în loc să se reformeze și să crească.
Atât timp cât guvernul chinez este dispus să susțină sistemul bancar, iar mesajele de până acum indică o asemenea disponibilitate, există șanse foarte mici ca sistemul să se confrunte cu o criză a lichidității, cum s-a întâmplat în 2008 în SUA, când băncile americane au început să rămână fără cash. De asemenea, acționarii minoritari nu au cum să se îndrepte împotriva băncilor chineze, așa cum s-a întâmplat cu Lehman Brothers în 2008. Una dintre lecțiile crizei de atunci a fost că sistemul financiar american este pe cât de puternic e cea mai slabă verigă.
În China este valabil opusul, susține Derek Scissors, de la Institutul American de Afaceri.
”Odată ce o bancă sau o companie se confruntă cu un risc, guvernul va interveni pur și simplu. Prin urmare, contează cea mai puternică verigă”, spune el, adăugând că problema este aceea că statul chinez ajunge să investească ”bani buni” pentru ”banii răi”, în loc să investească în creștere.
