Şapte întrebări esenţiale în legătură cu resorturile unui conflict ce depăşeşte cu mult graniţa ruso-ucraineană, dar mai ales şapte răspunsuri pentru o perspectivă corectă asupra viitorului.
1. Ce vrea Rusia de la Ucraina?
Moscova vrea ca Ucraina să rămână în sfera de influență a Rusiei. Adică să participe la toate formele de colaborare economică și politică, să intre în Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan) și în proiectata Uniune Euro-Asiatică.
Ucraina este prea importantă pentru Rusia, pentru că, în primul rând, în mitologia națională, Rusia kieveană este momentul fondator, toate narațiunile despre istoria Rusiei pleacă de la acest punct.
În al doilea rînd: politic. Moscova face acum în Ucraina proba capacității sale de a reconstrui un imperiu teritorial. Referendumul pentru independență din Ucraina, de la 1 decembrie 1991, a decis soarta URSS, care s-a destrămat peste câteva săptămâni. Fără Ucraina, Moscova n-ar fi fost imperiu. Anexarea unei jumătăți de Ucraină la 1654 și continuarea avansului spre Vest în vremea lui Petru I și, mai ales, Ecaterina II, au contribuit la transformarea Rusiei în imperiu.
Astăzi, ieșirea Kievului de pe orbita Moscovei, ar putea pecetlui soarta Rusiei, care nu va mai deţine resurse pentru un rol de primă mărime pe scena internațională. Va rămâne doar o putere regională. Or, Rusia a fost doar imperiu, niciodată altceva, începând cu momentul cuceririi hanatele de pe Volga, de la Kazani și Astrahani, cucerire realizată de către Ivan cel Groaznic. Deci, Moscova – dacă pierde Ucraina – va trebui să se reinventeze politic, să accepte că poate avea alt destin decât cel imperial. Nu e deloc simplu.
În al treilea rând, e vorba de securitatea Rusiei, așa cum este ea înțeleasă la Kremlin. Pentru liderii ruși securitatea țării lor depinde și de controlul asupra Ucrainei, care-i văzută drept culoar de acces spre inima Rusiei, care e Moscova. Dacă nu poate fi ocupată și încorporată (scenariul ideal pentru Kremlin), atunci câmpia ucraineană trebuie transformată într-o „zonă tampon” și finlandizată. Adică, dacă nu e sub controlul Rusiei, măcar să nu intre sub cel al Occidentului.
În al patrulea rând, economic: Ucraina este importantă pentru economia Rusiei. Nu doar cărbunele și oțelul din Donbass ci și fabricile de avioane și rachete din Dnepropetrovsk sunt bine conectate la economia Rusiei. Totodată, Ucraina este traseul de tranzit spre piețele din Vest al hidrocarburilor exportate de Rusia. Demografic, Ucraina înseamnă 45 de milioane de locuitori, una dintre puținele piețe pe care Rusia poate concura nu doar cu petrol, gaz și Kalașnikov.
Deci, nu Crimeea este miza Rusiei, ci Ucraina, întreaga Ucraină. Ce înseamnă asta? Că Rusia încearcă acum să revizuiască ordinea internațională configurată după Războiul Rece. Moscova vrea ca Bruxelles-ul și Washington-ul să recunoască Rusiei zona exclusivă de influență în așa numita „străinătate apropriată”, adică în fostele republici sovietice. Iar pentru a atinge aceste obiective, Rusia apelează nu doar la mijloace politice și economice ci și militare.
2. Anexarea Crimeei menţine Ucraina în sfera de influenţă a Rusiei?
Nu, tocmai că anexarea Crimeei ar putea arunca Ucraina în brațele Occidentului. Dar asta probabil că se înțelege la Moscova. De aceea, nu cred că alipirea peninsulei la Federația Rusă poate fi singurul obiectiv al Moscovei.
De regulă, pentru Rusia considerațiile strategice sunt mai puternice decât celelalte argumente, deci Ucraina, oricum cea mai mare parte a ei, ar trebui – din perspectiva Moscovei – să rămână în zona rusă de influență și nicidecum să adere la UE și NATO, nici măcar într-un viitor îndepărtat. Cum ar putea Rusia s-o țină prizonieră? Prin federalizare, care să prezerve pe termen mediu și lung influența Rusiei în estul și sudul Ucrainei. Și printr-un statut de neutralitate politico-militară, așa cum se menționează în documentul avansat vineri, 14 martie, la Londra, de către ministrul de externe Serghei Lavrov omologului său american, John Kerry. Deci, o finlandizare a Ucrainei, dacă vreți. Cum șansa ca liderii de la Kiev să accepte această variantă sunt foarte mici, Moscova va crește presiunea prin Ruso-Maidane, la Harkov, Donețk, urmează Odessa. În această etapă acțiunile Ministerului ucrainean de Interne sunt decisive.
Dacă vor ține sub control situația din est și sud, dacă vor împiedica apariția unor grupări puternice paramilitare pro-ruse, dacă vor limita infiltrările dinspre Rusia, dacă vor împiedica vărsările de sânge, pentru a nu da pretext președintelui Putin să trimită armata în Ucraina, atunci Kievul mai are o șansă, iar țara vecină un viitor. Evoluția acțiunilor rusești împotriva Ucrainei va depinde și de hotârârea cu care Occidentul, UE și SUA, va calibra sancțiunile economice și politice.
3. Care sunt mijloacele pe care le utilizează Kremlinul pentru a-şi atinge obiectivul?
Rusia a anexat Crimeea iar acum extinde conflictul în estul și sudul Ucrainei. Instabilitatea care poate cuprinde Ucraina va permite Moscovei să discrediteze și să îndepărteze de la putere forțele pro-europene, pentru ca în final să includă Ucraina în proiectata Uniune Euro-Asiatică, pe care președintele Putin intenționează s-o construiască.
Tactica Moscovei este delegitimarea actualei puteri de la Kiev, instalarea anarhiei politice în țara vecină, adâncirea crizei economice, adâncirea tensiunilor sociale. După care, Moscova impune soluția federalizării. Într-un text mai vechi (https://cursdeguvernare.ro/armand-gosu-razboiul-rusiei-impotriva-ucrainei-cum-se-pozitioneaza-romania.html) la 2 martie, vorbeam despre scenariul rusesc de federalizare a Ucrainei. Nu mă mândresc cu faptul că am avut dreptate. La 14 martie, ministrul Lavrov a avansat secretarului american de stat, Kerry, tocmai soluția rezolvării crizei prin federalizarea Ucrainei.
Este probabil ca regiuni din est și sud să-și declare unilateral autonomia. Moscova să sprijine instalarea în aceste zone de autorități pro-rusești, cum s-a întâmplat în Crimeea.
4. Care sunt scenariile după care lucrează Rusia?
Prin toate canalele media, Moscova a lansat o imensă campanie de propagandă. Trebuie să amintesc faptul că televiziunile rusești, media rusă, în general, sunt foarte populare în sudul și estul Ucrainei, acolo unde sunt grupați etnicii ruși sau ucrainenii rusofoni.
În aceste zone, ca urmarea a propagandei moscovite agresive, imaginea noii puteri de la Kiev este foarte negativă. Multe demonstrații aveau loc sub sloganuri respectabile, împotriva fascismului, pentru pace, pentru reinstaurarea ordinii în țară, împotriva manifestărilor de anti-semitism.
În unele cazuri, la Harkov și Donețk de pildă, avem documentate situații în care „turiști ruși”, transportați în Ucraina cu autobuze fără numere și semne de identificare, au provocat lupte de stradă, au atacat sedii ale administrațiilor locale, ale procuraturii, sedii de miliție.
Presa ucraineană, dar și reprezentanți ai autorităților, vorbesc de 4-5000 de oameni, bărbați tineri, atletici, între 20 și 40 de ani, care au venit din Rusia cu rol important în destabilizarea țării vecine.
5. Este exclusă o intervenţie militară a Rusie în Ucraina?
De vreme ce la granița cu Ucraina sunt concentrate importante trupe, presa vorbește de 60.000 de militari, o intervenție militară nu trebuie exclusă. O simplă scânteie, o provocare, e suficientă pentru a oferi un pretext președintelui Putin ca să ordone ocuparea unor regiuni din Ucraina. E și un război al nervilor aici. Cine cedează și apasă primul pe trăgaci.
În Crimeea sunt mii de militari ucraineni într-o mare dilemă. Autoritățile rusești le promit prelungirea contractelor, păstrarea apartamentelor în care militarii locuiesc împreună cu familiile, plata salariilor și a pensiilor pentru rezerviști. De partea cealaltă, Kievul le amintește că au depus jurământ de credință Ucrainei. De la Kiev vin ordine contradictorii. Numai în pielea acestor militari să nu fii!
6. Este Republica Moldova ameninţată, e plauzibil scenariul crimeean pentru Transnistria?
Dacă Moscova a fost tare nefericită pentru că Ucraina a încercat să evadeze spre Bruxelles, de ce ar fi indiferentă la apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană? Iar aici, Rusia are și pârghia cu care poate pune presiune, e vorba de Transnistria. Și dă semne că vrea să-și mai procure încă un instrument- Găgăuzia.
Foarte multe vor depinde de evoluția situației din Ucraina. Transnistria nu are graniță comună cu Rusia, nici nu are flotă rusească pe Nistru, la Tiraspol sau Dubăsari. Dacă sudul Ucrainei, Odessa, Herson, Nikolaev, rămâne sub controlul Kievului, Rusia nu va avea coridor care s-o lege de Transnistria. Iar autoritățile ucrainene deja au făcut dovada că pot bloca Transnistria.
Dacă se va realiza federalizarea, iar Rusia își va menține influența în estul și sudul Ucrainei, atunci și Tiraspolul va putea fi aprovizionat prin sudul Ucrainei. Un nou Kaliningrad pe Nistru e greu de susținut. Nu e rațional ca Rusia să-i recunoască independența și apoi să includă Transnistria în federație. Dar nimeni nu știe ce e rațional din perspectiva Moscovei.
Transnistria e un intrument valoros atâta vreme cât poate fi folosit ca ancoră pentru a ține toată Republica Moldova prizonieră în zona de influență a Rusiei. Mai mult, 2014 este un an electoral în Moldova, iar un scenariu de forță al Rusiei ar ostiliza populația și ar da aripi actualei alianțe pro-europene aflate la putere. Eu cred că altele vor fi metodele prin care Moscova va încerca în acest an să destabilizeze Republica Moldova.
Cert este un lucru: Rusia nu se va împăca cu apropierea Republicii Moldova de Occident. Nu pentru că are o valoare strategică, nu pentru resursele ei, ci pentru că nu vrea să creeze un precedent.
7. Ce poate face România?
România e prinsă în vârtejul unui an electoral complicat. Și asta ne ocupă întreaga agendă publică. Nu mai avem timp de discuții serioase pe teme regionale. Evenimentele din Ucraina nu s-au bucurat de atenția pe care o meritau.
Media românească, mediile academice, opinia publică au fost mai conectate la ce s-a întâmplat cu cel mai important vecin al României decât decidenții politici. Deși are cea mai lungă graniță dintre statele membre UE cu Ucraina, deși Crimeea este la o oră de zbor de București, România nu e parte a jocului politic. Spun asta cu părere de rău. Nu mi-a plăcut niciodată să critic. E limpede că Bucureștiul s-a poziționat târziu. Se pare că nu e consultat.
Vicepreședintele american Biden a vizitat recent Varșovia și Vilnius, nu și Bucureștiul, deși geografia politică l-ar fi obligat să facă din România cea mai importantă etapă a vizitei sale în Europa. În ciuda parteneriatului strategic care leagă România de SUA, șefii diplomației celor două țări nu au mai discutat la masă, pe îndelete, cu dosarele de politică regională în față, din septembrie 2011, de la vizita ministrului Baconschi la Washington. John Kerry a făcut vizite în jurul României, amintiți-vă de vizita la Chișinău, de pildă, fără să includă pe agendă Bucureștiul. Din decembrie 2012, Statele Unite nu au ambasador în România. Sunt amănunte care trebuie să ne îngrijoreze.
Mai mult chiar, guvernul Ponta organizează trilaterală cu Serbia și Bulgaria, care au la putere guverne cu simpatii rusești nedisimulate. Președintele Băsescu și-a găsit un moment tare prost să critice Occidentul, pe ministrul polonez de Externe, Sikorski, și pe premierul moldovean Iurie Leancă. Rezultatul acțiunii politice este izolarea României în cea mai gravă criză pe care o traversează Europa de la sfârșitul Războiului Rece.
Ce ar mai putea face acum Bucureștiul? Să facă o analiză la rece a acțiunilor de politică externă. Să vadă unde a greșit și să reconstruiască punți de comunicare cu Washington-ul, cu Londra, cu Berlin-ul. Să-și amintească de parteneriatele strategice pe care le are cu Parisul, Varșovia, Ankara, care par să-și fi pierdut valoarea tocmai acum, la primul examen major.
Dacă România nu poate ajuta la Bruxelles sau Washington Republica Moldova, măcar să-l lase pe Iurie Leancă în pace, înțelegând că nu-i fac atât rău premierului de la Chișinău cât fac rău României, o decredibilizează, îi taie aripile de actor regional, statut la care ar fi îndreptăţită de dimensiune şi resurse, de geografie.
***
Armad Goşu este doctor în istoria Rusiei, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, redactor-şef al Revistei 22
