România a fost anul trecut ţara din UE cu cele mai mici venituri publice raportate la PIB (30,5%), cu excepţia Irlandei (care a fost într-o situaţie specială prin supraevaluarea PIB). Potrivit datelor publicate de Eurostat, ne plasăm la o distanţă semnificativă în acest top ad-hoc de următoarele ţări, Lituania (33,8%) şi Bulgaria (36,1%).
De altfel, dacă am fi avut valori similare cu acestea ale intrărilor de bani la buget, nu am mai fi avut probleme cu îndeplinirea criteriului de deficit bugetar de maxim trei procente din PIB. După o serie de scădere a veniturilor demarată în 2015, de-abia în acest an ar trebui să consemnăm o oarecare revenire a acestui indicator (296,3 miliarde lei la un PIB prognozat la 945 miliarde lei, adică un procentaj de 31,3%, conform celei mai recente rectificări bugetare).
În treacăt fie spus, seria statistică din perioada 2007 – 2009 seamănă la nivelul ponderii veniturilor în PIB cu cea din intervalul 2015 – 2017 şi a condus la acelaşi minim local situat de puţin peste pragul critic de 30%. Valoare care arată un stat fără mijloace solide, care să-i permită acoperirea angajamentelor luate în plan social şi pentru investiţii absolut necesare în infrastructură.
Pentru referinţă, vă prezentăm topurile statelor europene după ponderile veniturilor în PIB. Irlanda s-a situat sistematic undeva la 33% -34% din PIB până în urmă cu trei ani, când relocarea unor multinaţionale în perspectiva Brexit-ului şi raportarea rezultatelor obţinute de acestea într-o economie relativ mica a amplificat artificial PIB-ul, reducând ponderea veniturilor publice în PIB.
Se poate vedea cum majoritatea statelor europene se plasează cu acest indicator-cheie pentru finanţele publice la cel puţin 40% din PIB sau imediat sub această valoare.
La polul opus, Franţa conduce în clasamentul celor cinci state occidentale dezvoltate care au trecut de 50% din PIB, tocmai pentru a putea avea de unde să deruleze politicile sociale ample, bazate pe nivelul ridicat de dezvoltare economică.
Anomalii și propagandă
Cât priveşte valorile medii consemnate de bugetele publice la nivelul UE 28 au fost anul trecut de 44,9% din PIB la venituri şi 44,8% din PIB la cheltuieli, cu un deficit de -0,9% din PIB.
Noi am ratat ocazia de a păstra îndeplinită o cerinţă importantă de echilibru bugetar (deja celebrul MTO sau medium term objective în lb. engleză), atins în 2015 după o ajustare-model.
Ajustare care s-a făcut ( nota bene!) prin creşterea încasărilor până la cel mai înalt nivel din ultimii zece ani şi limitarea creşterilor de cheltuieli la posibilităţile date de creşterea economică.
Poate părea paradoxal, dar, în pofida mediatizării intense a creşterilor de salarii şi pensii, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a scăzut şi ea din 2015 încoace, doar că mai puţin decât scăderea încasărilor. De subliniat, decorelarea majoră între venituri, situate ca pondere în PIB la 68% din media UE şi cheltuieli, cu 73% din media UE.
Relaxarea fiscală apare astfel ca o eroare de politică economică. Dacă se iau concomitent şi măsuri de stânga şi măsuri de dreapta, nu înseamnă că rezultă o politică de centru, ci una falimentară.
Datele arată că avem obiceiul de a exagera în ambele sensuri în materie de deficit şi de a nu sesiza oportunităţile.
La cât ne-a costat în materie de creştere a datoriei publice ajustarea finanţelor publice după isprăvile din 2008, ar fi trebuit să fim mai atenţi.
Nu se pot angaja cheltuieli spre 40% din PIB fără venituri pe măsură
Ajunşi mai devreme aproape de echilibrarea finanţelor publice, ne-am decuplat şi ne-am întors pe deficit maxim. Se prefigurează deja pe termen mediu tentativa de a duce cheltuieile publice la un nivel rezonabil la nivel european (spre 40% din PIB, unde au staţionat între 2009 şi 2011) dar nu se întrevede şi sursa de finanţare la nivelul procentajului (extrem de scăzut) de colectare a sumelor la bugetul statului. În context, logica elementară cere şi o detaliere a măsurilor prin care şi încasările să se ducă spre 40% din PIB.
Doar că este mult mai simplu şi mai plăcut să planifici cheltulieli majorate substantial decât să planifici şi metodele prin care să taxezi în consecinţă economia şi cetăţenii. A întreprinde politici sociale pe deficit bugetar major și deficit de investiții publice denotă o lipsă de viziune pe termen mediu și de interes pentru generațiile viitoare.
Dacă ne uităm la alte ţări aflate în situaţii similare ca nivel de dezvoltare şi cu pondere relativ mică a veniturilor în PIB, constatăm că nu s-au apucat să împartă de unde nu au adunat. Trio-ul proxim în materie a avut în 2017 cu deficite inexistente sau minore, ţinându-şi strânse cheltuielile chiar dacă şi ei au datorie publică redusă. Lituania (+0,5% din PIB) şi Bulgaria (+0,9% din PIB) au avut, chiar excedente iar Letonia a consemnat anul trecut un deficit bugetar de doar -0,5% din PIB.
Pe un alt palier de venituri (spre 40% din PIB şi peste), cele trei colege de regim valutar din centrul Europei au fost ceva mai laxe în gestiunea publică dar nu s-au aruncat spre limita de 3%, lăsînd un spaţiu de manevră pentru eventuale probleme neprevăzute (Polonia şi Cehia câte -1,6% din PIB deficit bugetar iar Ungaria 2% din PIB, dar toate cu încasări de 40% din PIB).
Pe acest trend, în pofida avertismentelor repetate de specialişti şi de organismele internaţionale, la noi e ca la nimeni cu echilibristica bugetară. Cum estimăm o mica creştere de venituri, cum ne repezim să angajăm cheltuieli şi mai mari. De aceea, nu are rost să ne mirăm dacă ni se va întâmpla ce nu se întâmplă altora.
