Adrian Mitroi / 20 de contra-argumente la darea în plată

De Adrian Mitroi | 8.3.2016 .

adrian mitroi

  1. Ce vină avem noi, ceilalți debitori?

Dar noi, cei care am plătit la greu pană acum ratele, sau noi, cei care vrem să luăm un credit, noi, ce vină avem?

Oare cum privesc situația cei care nu au putut lua pană acum credit și au plătit doar chirie? Nu doar cei cu un credit dificil sunt în situație dificilă.

  1. Ce vină avem noi, ceilalți creditori-deponenți?

Dar noi, cei care am economisit la greu, în fiecare lună, cu sacrificii, ce vină avem?

Dar cei care își vor da casele înapoi, unde vor locui de acum încolo? Evident doar cu chirie, pentru că, niciodată, absolut niciodată, nimeni nu le va mai acorda un credit imobiliar datorită cazierului financiar. Probabil vor avea acces doar la un card de debit, pentru că unul de credit este exclus, atât pentru el cât și pentru toți ceilalți co-debitori, forever. Si, tot ce au plătit pană acum, avans la credit, îmbunătățiri la casă, dobânzi (cea mai mare parte) și rate (cea mai mică parte) la bancă, se duce pe apa sâmbetei?

  1. Să se dea câte o iertare de datorie la fiecare, să ajungă la toți

Dacă tot suntem în zodia iertării datoriilor, de ce nu am beneficia toți debitorii, toți cei care ne-am asumat eforturi curajoase de îndatorare pentru creștere? Si ne-am plătit ratele, fără cusur. Dacă ar trebui să voteze pentru bailout (darea în plată) nu politicieni, ci aceia care i-au ales pe politicieni, cum ar arăta votul acum, în lumea distopiei economice în care a fi debitor este mai profitabil decât a fi creditor deponent?

  1. Dificultatea financiară a unui debitor poate fi temporară, iar capitalul negativ este reversibil. Pierderea însă odată recunoscută, este definitivă.

După luarea unui credit, debitorul locativ are o singură preocupare – reducerea riscului financiar (prin vinderea, asigurarea sau diversificarea acestuia). Pentru un debitor ajuns în poziția de capital negativ, un exit din credit cristalizează pierderea doar pe partea debitorului; din punct de vedere strict al calcului financiar, singura modalitate de a împărți pierderea echitabil cu banca este rămânerea în contract, până la scadență; pe de altă parte, uneori ieșirea, chiar și tardivă dintr-o investiție perdantă și plasarea capitalului salvat într-o nouă întreprindere de risc se poate dovedi soluția corectă.

  1. Evaluate în contextul prezent, deciziile corecte de altădată pot apărea incorecte

decizie economică luată acum 10 ani, părea foarte bună și corect informată, robustă la adversitățile ciclurilor economice. Acum, mai puțin. După aceiași logică, cum va arăta peste următorii 10 ani, o decizie investițională mai puțin inspirată, luată acum?

În mod firesc, piața imobiliară ar trebui să fie un canal nespeculativ de investiție, de protecție a puterii de cumpărare și de creștere a valorii activelor, dacă ar veni la pachet cu infrastructură modernă, cu alocații în imobile noi și eficiente energetic pentru bunăstarea economică inter-generațională și pentru creșterea inclusivă a calității vieții. O casă de vis, care pedepsește locatarii săi cu peste 100 minute de navetă zilnic, se poate transforma rapid și ușor într-o povară, chiar și fără considerarea capitalului negativ al debitorului. Proprietatea înseamnă multe obligații financiare greu de anticipat, iar proximitatea imobilului de jobul viitor poate fi mai importantă decât cea de mall sau de centrul orașului.

  1. In industria imobiliară, prețul (nu întotdeauna motivul corect de investire/cumpărare dar motivul bun de necumpărare/neinvestire) și valoarea (proprietarul o percepe mai mare decât cumpărătorul) pot fi și rămâne diferite.

Prețul este în relație reciprocă cu valoarea bunului imobiliar respectiv. Iar valoarea este un element individual, subiectiv, care depinde de costul capitalului celui care atașează această valoare. Iar acest cost al capitalului nu este doar dobânda de creditare, ci ține implicit cont de condițiile economice ale familiei, de capacitatea financiară a cuplului de a degaja cash-flow pe întreaga durată a creditului locativ (două surse de venit), de corelația cât mai scăzută a valorii acestui activ cu celelalte active ale debitorilor.

  1. O nedreptate oricând este o amenințare la adresa dreptății întotdeauna (trad. app. din M. L. King: ”injustice anywere is a threat to justice everywhere„)

Orice inserție administrativă de dreptate pentru unii cetățeni (impunând legea de partea lor) poate fi o inserare de nedreptate pentru ceilalți (care nu au legea de partea lor, în fața vicisitudinilor unei piețe competitive). Tocmai de aceea, sistemul de piață liberă, ca și cel democratic, chiar dacă pare uneori nedrept, superficial, miop și lipsit de scrupule sau de îngăduințe, este formatul cel mai civilizat care pune prețul corect pe abilitățile noastre comerciale dar și impune costul real pe erorile noastre economice și de plasament investițional. Așa după cum ne displace total ca altcineva să se folosească de reușitele noastre, nu este drept ca greșelile noastre să fie date în plată altora. Homo oeconomicus modern ține la mare preț fair play-ul social și politic.

  1. Qui prodest?..nimănui

Ca indivizi socio-economici, regula la care ținem cel mai mult este tratamentul corect și echitabil. Iar o lege partinică, percepută de la început ca fiind incorectă și inechitabilă, va fi în final pulverizată de avatarurile hiper-competiției economice în care trăim.

Culmea ironiei, (parca în mimetism din care nu am învățat nimic, cu legea falimentului personal – o altă imposibilitate incompletă, nefezabilă și inaplicabilă în formatul curent), legea va face, în cele din urmă, un mare deserviciu exact acelora care se presupune că se adresează. De fapt, cea mai mare reușită a legii este să ne convingă că avem o problemă pe care o putem adresa și rezolva doar prin intermediul acesteia. De fapt, această dilemă este și poate fi rezolvată cel mai eficient și corect doar între cei doi parteneri, nefiind necesar să își spele rufele în public și, mai ales, să ceară arbitrajul politic într-o dispută comercială. Oricum, legea există și se aplică în format tacit, pentru că ambele părți ale contractului au un interes comun-premisa oricărui parteneriat solid: banca nu are bani și interes pentru imobiliare iar debitorul este cel mai bun chiriaș posibil.

  1. Mâna vizibilă a votului politic (probabil bine intenționată) vs. mâna invizibilă a pieței (cu siguranță, corect intenționată)

De fiecare dată când Politica a încercat să influențeze Economica, rezultatul a fost, fără excepție, diferit de cel scontat. Piețele libere nu văd cu ochi buni o reglementare mai accentuată și percep măsurile „împotriva speculatorilor”, sau „în folosul celor care au nevoie..” ca fiind îndreptate împotriva funcționării lor eficiente și corecte. Trecerea de la „mâna invizibilă a piețelor” la votul vizibil al politicului va fi greu de acceptat de către piață. Politicienii vor căuta întotdeauna găsirea de soluții de compromis. Dar soluțiile au nevoie atât de timp, cât și de bani.

  1. Ca regulă generală, creditul locativ nu se merită, decât dacă

Din punct de vedere al finanțelor clasice, un credit locativ este, strict financiar, o întreprindere cu pierdere la final. Un motiv important al acestui rezultat negativ rezidă din compunerea riscurilor pe durata lungă a unui credit dar și corelarea între ciclurile economice-financiare și cele personale-profesionale ale debitorilor. Doar prin alte argumente, cele propuse de finanțele comportamentale, ale emoției pozitive, de creștere a statutului social, a potențialului profesional, comercial și matrimonial, de sănătate, educație, de recunoaștere și aprobare socială, etc., pot echilibra acest imbalans defavorabil înspre fezabilitatea luării unui credit ipotecar.

Mai ales pentru generațiile tinere, forța centripetă de atracție economică a marilor orașe, cu potențial educațional, profesional și social va fi un suport continuu pentru piața creditului locativ. Aproape paradoxal, o parte tot mai mare a clasei de mijloc se califică tot mai greu pentru accesul locativ, în primul rând datorită diferenței (în creștere) dintre puterea de cumpărare și cea necesară pentru achiziție. Spațiul locativ devine, pentru cei mai mulți dintre noi, parcă tot mai inaccesibil.

  1. In finanțele moderne deciziile proaste se redenumesc decizii neinformate. De fapt, cel mai mare risc în investiții este acela de cumpăra prea scump

Investiția imobiliară, spre deosebire de cea ipotecară, este una din modalitățile cele mai sigure de a pierde valoare economică, privind în perspectiva unui întreg ciclu economic. Investiția în piața imobiliară este un termen dificil de încadrat economic, aproape incorect din punct de vedere practic. In schimb, dacă proprietatea are destinația de locuit a familiei, atunci plasamentul nu este neapărat definit doar ca investiție ci una mai degrabă de protecție. Un credit ipotecar locativ este mai mult decât o investiție simplă pentru că presupune coroborarea tuturor finanțelor (active și pasive) familiei și poziționarea bilanțului individual peste ciclul economic al individului debitor, al familiei acestuia.

  1. Prețului imobiliarelor? Oricum, valoarea lor nu scade la fel de repede ca și prețul lor. Creditul locativ este în același timp un credit de investiții dar și unul de consum

Un credit sau un plasament imobiliar este una din puținele instanțe economice în care rezultatul este relativ ușor predictibil – profit dificil de atins, pierdere greu de evitat. Studiile academice dar și experiențele ultimului deceniu arată că randamentul investițiilor ipotecare este în general, negativ. Excepțiile care confirmă această regulă se bazează ori pe noroc singular, ori pe fructificarea de asimetrie de informație sau pe alte cvasi-oportunități temporare și ne-sistematice, greu de repetat cu suficient capital.

In general, debitorii obișnuiți (fie ei chinezi sau români) au un job sau întreprinderea lor și nu au timp să găsească, urmărească, administreze și să finalizeze aceste oportunități greu-credibile, de poveste, din ziarele financiare (ex., utopia cu chiria care plătește rata la bancă).

  1. Din ciclul „s-a ’ntâlnit hoțul cu prostul”.

Dacă ai luat credit în altă monedă, doar pentru că suma era mai mare sau dobânda de plătit mai mică, acest aparent beneficiu nu poate fi finanțat la nesfârșit. Aceasta înseamnă popular că „s-a întâlnit hoțul cu prostul”, iar cei care au luat în lei sau nu au luat deloc credit sunt de partea celor care pierd, fără excepție și speranță, în această ecuație. Ciclurile economice sunt firești și necesare, lipsa lor ar duce la menținerea învingătorilor și a celor cu mai puțin succes în tabere separate definitiv. Oricum, în societățile moderne avansate, America, Europa și Asia dezvoltată, accesibilitatea pieței imobiliare rezidențiale este limitată pentru cea mai mare parte a populației. Inaccesibilitatea pieței rezidențiale este modalitatea competitivă prin care piața reglează Darwin-ian, dur, fără scrupule și îngăduință, poziționarea dar și menținerea oamenilor pe clase și caste (…clasa săracă merge în paradis, cea bogată în paradisuri fiscale iar cea de mijloc merge…la bancă) dar și în depărtarea sau în proximitatea oportunităților economice ale indivizilor.

  1. Euro și francul sunt acum mai atractive pentru credit. Dolarul și leul, pentru debit

In trecut, pe piața noastră, cei care au avut euro și au finanțat sistemul bancar, care la rândui a finanțat economia de consum, se așteptau să obțină randamente superioare celor care le-ar fi putut obține dacă și-ar fi plasat banii acasă. Randamentul suplimentar trebuia plătit de cineva: debitorul care a luat acest credit. Cum nici un prânz nu este gratis, nici acest avantaj aparent al luării unui credit în euro sau în infamul franc elvețian nu a fost sustenabil. Un debitor trebuie să cumpere moneda de credit în fiecare lună, la un curs mai mare decât cel oficial. Pe durata lungă a unui credit, chiar și numai acest spread compus elimină orice avantaj temporar. Beneficiul aparent al luării unui credit în valută, față de cel în monedă națională, nu putea să nu aibă un balans de pendul, în cele din urmă. Dacă echilibrul nu ar fi fost restabilit, atunci toți cei care s-au împrumutat în euro sau franc ar fi fost norocoșii pe viață, iar ceilalți, perdanții definitiv.

Leul este și va rămâne atractiv pentru economisire pentru că trebuie să se întărească pe termen lung. Evident această promisiune are atașată și riscul valutar (de fapt un avatar al riscului de dobândă) aferent, dar raportul risc beneficiu este și va rămâne, pentru moneda națională, mult mai atractiv decât alternativele. Navigând pe apele și mai tulburi ale finanțelor moderne, acum capitalul se teme doar că rata fără risc să nu devină asumare de risc fără rată. Iar dacă leul și dolarul sunt și rămân monede puternice, atunci euro și francul reprezintă cel mai probabil oferta cea mai bună de dobânzi de credit dar și o deflație atractivă pentru debitori.

  1. Riscul valutar vs. dobândă: aceiași Mărie, cu altă pălărie. Ce primești la pod dai la vamă.

Pe termen scurt, o dobândă mai mică la un împrumut înseamnă, într-adevăr, o sarcină financiară mai ușoară, dar valoarea prezentă a creditului este mai mare, în cazul în care ar putea fi refinanțat. Practic, un debitor este un emitent de obligațiune individuală iar banca este creditorul cumpărător al acestei obligațiuni emise de debitor. Dobânzile și mai ales principalul promis de debitorul ipotecar atrag astfel economiile deponenților și modelul de business se poate replica pentru mai binele economic al societății.

Când sunt puțin dispuse la risc, băncile împrumută mai mult Statul. Când sunt mai inventive împrumută mai mult Piața, își împachetează ipotecile de pe bilanț și girând cu cash-flow-urilor promise de debitorii, emit la rândul lor obligațiuni, pe care le vând fondurilor de pensii. Doare aceste instituții au răbdarea, orizontul investițional, profilul la risc și capitalul să finanțeze procesul de securitizare. Negocierea riscurilor dintre piața bancară și cea de capital este arbitrată elegant de banca centrală. Aceasta folosește ambele pedale – de dobândă și de curs (în economia anglo-saxonă, banca centrală împarte grija cursului valutar cu Finanțele dar o completează apoi cu grija pentru creștere economică și șomaj). Dobânda de politică monetară este în fapt cifra octanică pentru combustibilul economiilor financiare moderne. In apele tulburi, ne-cartografiate ale deluviului monetar mondial, băncile centrale se luptă între ele acum (chiar dacă nu o recunosc explicit) pentru un curs cât mai scăzut dar și pentru o dobândă cât mai mică. O dobândă în scădere crește valoarea de piață a obligațiunii emise de bietul debitor ipotecar de mai devreme. Iar o valoare prezentă mai mare a împrumutului (pasivul debitorului) cuplată cu deprecierea valorii activelor sale nete, pot duce la un capital propriu individual în scădere, de multe ori, chiar în zona negativă. Solvabilitatea generală a individului sau a companiei are de suferit. Când solvabilitatea scade, capacitatea de refinanțare și de reînnoire a obligației la costurile mai mici ale pieței, scade.

  1. Prima Casa. Intențiile bune nu mai sunt suficiente astăzi. Trebuie și bani.

Programului PC, cred, i-ar mai trebui un ingredient important, deducerea fiscală a cheltuielilor cu dobânda la creditul ipotecar al tinerei familii; o simplă garanție nu îmbunătățește sustenabil bonitatea financiară a unui debitor. Aceasta ar trebui să depindă, mai degrabă și în primul rând de sustenabilitatea veniturilor și a capacității de rambursare, decât de valoarea garanției. Mai mult, valoarea acestei garanții pune nefiresc un preț administrat pe imobiliarele care sunt într-adevăr de vânzare pe piață. Și cine poate spune astăzi că un preț impus este și cel corect? Iar riscul cel mai mare este cel legat de ceea ce nu știi că nu știi – într-o cunoscută parafrază din domeniul militar. Iar în finanțe, certitudinea este doar apanajul celor care administrează banul altora.

  1. Decizia de luare a unui credit nu ar trebui să depindă de moneda acestuia

Costul (rentabilitatea) unui proiect de investiții depinde de beneficiar nu doar de costul de finanțare prin bancă. Altfel spus, nu toți debitorii merită aceiași dobândă iar dobânda pe care o merităm se poate modifica datorită volatilității circumstanțelor personale de risc financiar. Dacă fezabilitatea luării unui credit depinde de moneda acestuia (deci de un factor extern) sau de valoarea garanției (din nou, extern), atunci răspunsul este nu, nu (de 2 ori). Iar această dobândă unisex, defavorizează în primul rând pe cei mai merituoși și buni platnici.

  1. Timpul este noua monedă. După impozit și comision, dobânda este prea mică. Avem nevoie de acces facil și ieftin la titlurile de stat, neimpozabile. Pentru un depozit, anul are mai multe zile decât pentru credit.

Guvernele se împrumută foarte ieftin acum, mai ales din cauza dobânzilor de bază scăzute, administrate de băncile centrale. Dar odată ce acest trend se va modifica în sens invers, băncile centrale vor trebui să restrângă facilitățile non-convenționale de lichiditate. Concomitent cu creșterea administrată prin dobânda de politică monetară, costul finanțării deficitelor publice și al creditelor private va crește. Un debitor înțelept știe că, odată și odată, din prea mult credit pe bilanț, va veni scadența unui preț de plătit: aceea a unui cost marginal mai mare al finanțării deficitului/creditului.

Oare mai pot băncile centrale să iasă ușor și onorabil cu dobânda mai mare (și cu prețul obligațiunilor mai mic) atât pentru creditul suveran cât si pentru cel privat?

  1. Băncile suntem noi. Bugetul public este al nostru.

Banii de credit ai băncii sunt banii noștri, ai creditorilor deponenți. Deoarece acționarii băncii sunt ultimii la coada beneficiilor financiare reziduale, rămâne că primii care suportă acest favor care se impune că trebuie sa îl facă băncile, suntem chiar noi, principalii deținători de interese, deponenții. Iar deponentul nu își dorește casa dată în plată de debitor, își urmărește doar banii înapoi la termen, evident și cu dobândă. Acesta are și el, oricum durerea lui de cap, creditul lui.

Europa a importat ușor modelul de creștere prin cerere, dar nu a putut găsi rapid o soluție exceselor de consum și imobiliare, în primul rând, datorită limitărilor inerente monedei Euro. Nu este simplu pentru BCE, cu uber-competiție din America și China să susțină o monedă depreciată (importatoare de creștere și deflatoare de datorie) dar și dobânzi mici (finanțare facilă a deficitelor publice și efect favorabil pe averea privată). Din contra, Germania își dorește dar și își permite luxul unei monede euro apreciate. Împrumutul masiv pentru ameliorarea efectelor crizei rămâne în bilanț și trebuie plătit. În teorie, dacă statul s-a împrumutat avid, plătind un cost al creditului mai mare decât creșterea reală sustenabilă, de echilibru economic, atunci împrumutul nu a făcut altceva decât să cosmetizeze o scădere economică prea drastică, într-una optică, de palmares. La modul simplificat, practic, dacă în 3 ani de zile te împrumuți cu 15% din PIB, atunci ai evitat, de fapt, o contracție de 15% a economiei. Și dacă mai socotești că trebuie să dai o mare parte din banii împrumutați mai repede decât ieșirea din recesiune, atunci ce ai luat la pod dai la vamă. Dacă am fi putut evita vigilența finanțatorilor internaționali, chiar dacă eram supra-îndatorați public dar aveam infrastructura necesară pentru creșterea economică sustenabilă. După aceiași logică, dar la nivel individual, pentru un debitor supra-îndatorat, plata în avans a creditului poate fi o decizie rentabilă. Dacă depozitul aduce 1% și creditul costa 6%, o plată în avans poate reprezenta un câștig de 5% în termeni reali.

  1. De ce sa plătim noi erorile noastre politice și economice când putem să le dăm în plată copiilor noștri

România are un nivel de îndatorare ridicat atunci când este evaluat în raport cu necesarul de creștere economică și de construcție de infrastructură. Comparațiile favorabile cu nivelul de îndatorare al competitorilor noștri trebuie ajustate cu deficitul uriaș de infrastructură de calitate pe care îl avem și cu prețul implicit pe care îl plătim pentru acest neajuns, în termeni de creștere economică suboptimală, de calitate a vieții și de bunăstare socială inferioare.

Din nefericire pentru generațiile următoare, am contractat aceste datorii doar pentru consumul nostru și deloc pentru investițiile lor; ar fi bine de învățat de la colegii și competitorii noștri din UE, care, deși exportatori naturali de turism, sunt în continuare cu finanțele publice pe avarie, dar se bucură, în schimb, de o infrastructură impecabilă, stadioane olimpice multifuncționale sau de rețele moderne de comunicații – active de poziționare favorabilă pentru noul ciclu economic. Probabil că singurele criterii după care ar trebui să ne fi ales liderii s-ar fi cuvenit să fie onestitatea economică, disciplina managerială și dedicarea pentru infrastructură (a noastră, nu a lor).

Ce salarii și ce nivel de trai am fi avut astăzi în România dacă trenul București -Timișoara ar face 2 ore (TGV), iar pe autostradă s-ar ajunge la Baia Mare în 3 ore (autobahn)?

Tensiunea remanentă din piața imobiliară este și prețul economic, pe care îl plătim pentru excesele consumiste și investiționale din perioada de boom. O altă consecință neintenționată se poate observa în dinamica de creditare, ce va stagna pe termen mediu, indiferent de prețul foarte mic la riscului de dobândă – puternic subvenționat de băncile centrale. După o perioadă susținută de creștere pe credit, performanța tinde să scadă iar piețele trec obligatoriu prin acest purgatoriu al consecințelor deciziilor economice suboptimale. In final, competiția de piață liberă va pune suficientă presiune pe cristalizarea pierderilor și ulterior pe realocarea activelor și capitalului spre alte sectoare, cu potențialul mai adecvat noului ciclu economic global – mai competitiv și mai dinamic. Mai devreme sau mai târziu, piețele vor deveni reticente, în ceea ce privește abundența cerințelor de finanțări ale deficitelor noastre financiare individuale sau naționale și vor cere prețuri din ce în ce mai mari.

Astfel, piețele vor face ceea ce știu cel mai bine, și anume, sa ne prindă pe cât mai mulți dintre noi, de cât mai multe ori, și cu cât mai mult capital, pe picior greșit. Din fericire.

***
Dr. Adrian Mitroi, CFA, predă cursul de Finanțe Comportamentale la ASE

 

Publicat la data de 8.3.2016 .

33 comentarii

  1. Dan
    8.3.2016, 5:31 pm

    Chiar ați scris o asemenea enormitate (și la propriu, și la figurat)? Și sunteți profesor la facultate? Pfff…

    De mult nu am citit ceva mai dezlânat și ilogic. Știu că sunteți nervos, dar nu veți convinge pe nimeni așa.

  2. Cristi
    8.3.2016, 6:16 pm

    Dar cine sa inteleaga ce spune Adrian Mitroi? Prin legea asta se doreste impuscarea a doi iepuri dintr-o data: 1) voturi si 2) exonerarea unor smecheri care compun grupurile de interese transpartinice care au dorit si in trecut sa devalizeze banci.

  3. Cristi
    8.3.2016, 6:17 pm

    Ordinea nu e neaparat cea in care i-am descris pe iepuri. Se prea poate ca obiectivul notat de mine cu 2 sa fie de fapt obiectivul nr. 1.

  4. Caliman Eugan-consultant dezvoltare economica
    8.3.2016, 8:16 pm

    20 de false contraargumente la darea in plata.
    1.Nu cere nimeni iertarea tututor debitorilor, ci a celor care urmare a crizei si caderii economica a tarii si-au pierdul locul de munca ori vechiul job, ce permitea plata ratelor.Capitalul financiar European care a reat criza, este dator sa suporte “in parte” cu cei defavorizati de criza si urmarile ei!

  5. Mircea
    9.3.2016, 12:30 am

    Toate argumentele au o logica fara cusur.
    Felcitari , domnule Mitroi !

  6. Florin
    9.3.2016, 1:50 am

    Titulul corect al articolului: 20 de concluzii pentru care lobbysti bancari doresc sa tranteasca darea in plata.

  7. sorin
    9.3.2016, 8:38 am

    Argumente corecte intr-o economie capitalista dar cine sa le inteleaga ?
    Asistam acum la un efect de pendul specific gradului nostru de civilizatie , dupa ce bancile au reusit sa jetmaneasca profitand nivelul de educatie si lipsa de oferta din piata a sosit si reversul medaliei cand bancile trebuie puse la zid!
    Ceea ce este tragic este ca aceasta lege este doar o trambulina spre notorietate a unui politician mediocru care isi joaca sansa pe listele parlamentare si nu pentru cei care au probleme caci acestea nu se vor rezolva !
    Politicianul incearca sa profite de aceasi lucru de care au profitat bancile…nivelul de educatie al spectatorului de data aceasta

    A gasit sloganul potrivit ….daca pana acum era Jos Basescu acum este Jos bancile !!

    Restul e circ garantat…ramane la latitudinea noastra daca platim biletul !

  8. vct
    9.3.2016, 8:52 am

    L-am auzit pe d-nul profesor la Realitatea – pare extrem de habarnist. Adevarul este ca mare parte a economistilor sunt habarnisti – era unul care a luat premiul Nobel in economie dar nu a reusit sa-si tina finatele firmei de consultanta pe linia de plutire.

    Articolul de fata este plin de platitutini, e scris prost fara stil, fara nerv – neconvingator,

    Are si o groaza de greseli… de exemplu:
    1) Bancile nu se mai bazeaza azi asa de mul pe depozitele clientilor si nici pe capitalul actionarilor – ele is atrag finantari din piata.

    2) Este clar ca legea va folosi celor care s-au aruncat cu capul inainte la credite mari si care nu mai pot plati…. fara lege raman datori vanduti pe viata, cu ea dau ce au luat si scapa…

    Auzisem eu ca ASE-ul nu este facultate ci scoala de balet, dar nici asa….

  9. Alexandrescu
    9.3.2016, 9:16 am

    Domnule Mitroi, felicitări pentru articol ! Deși nu sunt în totalitate de acord cu argumentele dvs., acesta este modul în care trebuie pusă problema și discutată o lege cu atât de puternice consecințe.
    V-am urmărit și la postul tv Realitatea aseară – din păcate lucrurile au luat acolo o turnură urâtă, în sensul că ați fost victima care le lipsea celor din platou ca să nu se laude unii pe alții.

    Îmi permit și acest sfat: evitați posturile de televiziune, nivelul așa numiților moderatori, analiști și experți de acolo este mult mai jos decât credeți dvs., iar rezultatele lor sunt efectul tocmai al obiceiului de a insulta inteligența telespectatorilor. Numai buna lor credință e mai jos de acest nivel.

  10. P Stancu
    9.3.2016, 9:23 am

    Articol lucid, felicitări!

    Nu disperați după emisiunea de aseară: Dacă legea va intra în vigoare așa cum e ea acum, peste un an – doi articolul dumneavoastră va fi căutat pentru a fi comparate efectele. Va fi unul de referință privind efectele acestei legi asupra persoanelor fizice și asupra clasei de mijloc.

  11. Bogdan V
    9.3.2016, 10:06 am

    Contraargumente la contraargumentele dvs., pe puncte:
    1. Proiectul nu are efecte directe asupra situației viitorilor potențiali debitori ai băncilor; băncile și-au stabilit întotdeauna politica de creditare așa cum au considerat a fi profitabil pentru ele, fără să ceară părerea nimănui; asta s-a întâmplat și înaintea legii dării în plată, deci se poate întâmpla și după, chiar dacă acum vor avea un pretext – apariția legii dării în plată. În cei privește pe actualii debitori în contracte care ar intra sub incidența legii dării în plată, și aceștia vor putea beneficia de efectele legii, deci nu le dăunează, ci le profită.

  12. Bogdan V
    9.3.2016, 10:22 am

    2. Deponenții nu vor suferi decât dacă băncile vor dori asta, pentru a-și valida astfel propriile lor argumente aduse împotriva legii dării în plată. În 2015 băncile din România au raportat profituri mari, a crescut numărul și valoarea creditelor, deci le-a mers foarte bine. Asta se explică prin diferența mare între dobânzile la depozite și cele la credite, diferență ce dă marja de profit a băncilor; or băncile vor ca marja lor de profit să nu scadă, ba, din contră, să crească. Argumentul legat de grija băncilor față de banii deponenților este unul fals, ipocrit. Nu de deponenți le pasă băncilor, ci de marja lor de profit. Dacă am analiza imparțial legea dării în plată am constata că banca devenită proprietar al imobilului dat în plată îl poate valorifica imediat pe piață, la prețul pieței, oricum mult mai mare decât cel pe care l-ar putea obține prin vânzare silită la licitație publică (uneori la a treia strigare și cu preț de pornire de 25% din prețul inițial). În momentul de față, banca ia 25 – 30% din valoarea imobilului, prin vânzare silită, iar pentru rest așteaptă de la debitor, cu popriri, cu vânzarea altor bunuri (intrând în concurs cu creditorii chirografari) ani în șir, deci timpul în care și-ar putea recupera banii este foarte mare, de multe ori nedeterminabil (dacă și-i va recupera vreodată).
    În ce-i privește pe debitorii care ar opta pentru darea în plată, le revine lor să aprecieze – în urma unei analize cost-beneficiu – dacă merită să apeleze la lege și să stea în chirie. Dacă le-ar păsa băncilor de situația locativă a debitorilor lor ar fi de acord cu renegocierea contractelor în condiții nelezionare (deci nu cu strânsul mâinii în ușă, profitând de ananghia debitorului), nu ar cesiona creanțele pe un preț de 20% din valoarea lor, nu ar apela la executor pentru vânzarea silită în condiții de preț subevaluat.

  13. Bogdan V
    9.3.2016, 10:53 am

    3. a). Proiectul legii dării în plată are un domeniu de aplicabilitate limitat, urmărind reechilibrarea efectelor unui anumit tip de contracte de credit; vizează creditele imobiliare pentru locuințe cu garanție ipotecară, pentru că evenimentele de pe piața acestor credite – evenimente pe care debitorii nu le-au putut controla în niciun fel – i-au pus în imposibilitatea de a plăti, de a-și onora în continuare obligațiile.
    Băncile – care au pus saci grei în spatele debitorilor prin dobânzi variabile, comisioane, clauze abuzive și altele asemenea – se miră acum că debitorii vor să iasă din aceste contracte, deși nu oricum, ci părăsindu-și casele pentru care au făcut sacrificii nu doar ei, ci și, de multe ori, familiile lor.
    Băncile au profitat de naivitatea debitorilor din anii 2005 – 2009: de la anunțul aderării la UE toată lumea credea ca în RO va curge lapte și miere, iar starea asta s-a menținut până când guvernanții au recunoscut apariția crizei economice. În virtutea acestei credințe naive, oamenii s-au angajat în cumpărarea de locuințe, iar băncile, speculând asta, i-au ademenit cu credite acordate repede, pe picior, le-au ascuns clauze esențiale (obligația de informare în contractele de adeziune cum sunt cele cu banca decurge din obligația de bună-credință cu care orice contractant trebuie să acționeze pe durata negocierii contractului) și, odată ce i-au prins în laț, nu vor să le mai dea drumul.
    Numai în acest tip de credite băncile au reacționat astfel, deoarece creditele imobiliare au valori mari, durată mare, deci profituri mari.
    b) Spuneți că darea în plată este o formă de bailout; or, prin argumentul de mai sus sugerați că sprijinirea debitorilor vizați de legea dării în plată s-ar realiza pe spatele deponenților (bailin). Hotărâți-vă!
    Pe de altă parte, argumentul dvs. pleacă de la o premisă greșită: că în RO unii sunt debitori ai băncilor, iar alții, creditori ai acestora (deponenți); dar lucrurile nu stau așa, sunt oameni care au și depozit în bancă și credit imobiliar (uneori, la aceeași bancă), și constată pe pielea lor diferența între ce primesc ca dobândă pentru banii pe care-i pun la dispoziția băncii (ghici pentru ce, pentru a le finanța propriul credit) și ce trebuie să plătească băncii ca dobândă la credit; nu mai discutăm de comisioanele pe care banca le încasează pentru a administra contul în care deponentul-creditor își ține economiile de care ea se folosește.

  14. Bogdan V
    9.3.2016, 11:47 am

    4. În dezvoltarea argumentului plecați iarăși de la o premisă falsă, anume că într-un contract de credit debitorul și banca împart riscul decurgând din acordarea creditului.
    Banca riscă foarte puțin, spre deloc. În actualul context legislativ debitorul este cel care își asumă riscul, pentru că: (i) are ipotecă pe casa în care locuiește, iar dacă nu mai poate plăti, rămâne în stradă; pe de altă parte, dacă prețul casei scade dramatic până la rambursare, nici vânzarea silită s-ar putea să nu-l scape de obligația de rambursare, iar în acest caz va răspunde cu toate celelalte bunuri ale sale, prezente și viitoare; (ii) debitorul nu poate vinde casa (deci nu poate vinde riscul), pentru că banca îi interzice prin contract să facă asta; deci, chiar dacă la un moment dat casa ar avea un preț bun pe piață, nu poate s-o vândă și să achite soldul, pentru că banca nu vrea asta (deși ar trebui să vrea, dacă și banca ar risca ceva în acest contract); (iii) dacă vrea să se asigure pentru riscul insolvabilității temporare, debitorul plătește primele de asigurare, nu banca; deci asigurarea se face, indirect, și în interesul băncii, pentru ca banca să-și primească în continuare ratele. Dacă își asigură casa, tot pentru bancă o face în ultimă instanță, pentru că indemnizația va reveni băncii în caz că se produce riscul asigurat; iar dacă indemnizația nu acoperă soldul, ghici ce?, debitorul va fi în continuarea obligat pentru rest, chiar dacă nu are nicio vină în producerea riscului asigurat; (iv) nicio societate de asigurare nu îți asigură menținerea valorii de piață a imobilului de la momentul contractului, așa încât debitorul nu va putea controla în niciun fel riscul devalorizării imobilului ipotecat.
    Rămânerea debitorului în contract până la scadență nu face ca o parte din risc să treacă de partea băncii, ci poate majora pierderea pe care debitorul o suferă deja.
    Nu continuați argumentația: dacă pierderea, odată recunoscută de debitor, este definitivă, ce se întâmplă? care este consecința acestei teze?

  15. Bogdan V
    9.3.2016, 12:22 pm

    5. Prin argumentul dvs. sugerați că, de fapt, ceea ce i-ar putea determina pe debitori să apeleze la darea în plată nu este neapărat imposibilitatea de a mai plăti ratele, ci împrejurări precum costul întreținerii locuinței, costul utilităților, distanța mai mare între locuință și noul loc de muncă etc.
    Un om sănătos la cap nu va renunța niciodată la locuință din astfel de considerente pentru că niciuna dintre împrejurările de mai sus nu este sub influența sa (e posibil să-și piardă locul de muncă și să-l schimbe din nou; e posibil ca noua locuință să aibă vicii ascunse, mai grave decât cea luată pe credit, sau să fie mai costisitoare din perspectiva utilităților).

  16. Bogdan V
    9.3.2016, 12:34 pm

    6. În „argumentul” dvs. (nu întâmplător am pus ghilimelele) arătați diferența dintre prețul imobilului și valoarea acestuia, din perspectiva cumpărătorului-debitor. Sugerați, probabil, că debitorii nu au înțeles exact această diferență și trebuie să-și asume această lacună în evaluarea situației. De fapt, plecați de la premisa că debitorii vizați de legea dării în plată au încercat să speculeze valoarea imobilului cumpărat pe credit, mizând pe creșterea viitoare a acesteia; deci, ei au vrut să facă o investiție bună, dar, ce să vezi?, nu le-a ieșit, iar acum trebuie să suporte consecințele. Premisa este falsă, pentru că acești debitori și-au cumpărat singura lor casă, nu pentru a o vinde, ci pentru a o păstra și a locui în ea. Nu s-ar fi angajat altfel pe 30 de ani, în contracte cu o bancă ce le interzice dreptul de a dispune material și juridic de bun pe durata ipotecii.

  17. Bogdan V
    9.3.2016, 12:46 pm

    Legat de același argument (nr. 6), constat că nu definiți valoarea imobilului decât din perspectiva debitorului. Dar din perspectiva băncii, ce reprezintă de fapt valoarea imobilului din momentul contractului?? Ce a avut în vedere banca atunci când a evaluat bunul ipotecat și l-a socotit acoperitor pentru garantarea recuperării sumei împrumutate (uneori, valoarea bunului ipotecat depășește cu 20-40% valoarea împrumutului)? Nu cumva banca ar fi trebuit să fie mai bine informată decât debitorul, să cunoască evoluția pieței imobiliare întru-un orizont de timp apreciabil, să pondereze valoarea de la momentul creditului astfel încât să acopere o viitoare scădere a prețurilor imobilelor?
    Trebuia! Mai ales că o astfel de scădere era previzibilă pentru bănci, din moment ce chiar ele au creat „bula imobiliară” stimulând cererea de imobile pe bani împrumutați, prin creditare în orice condiții. Dar, așa cum am arătat mai sus, banca nu riscă niciodată nimic, pentru că – în ultimă instanță, dacă din vânzarea bunului ipotecat nu-și realizează creanța – ea beneficiază de dreptul de gaj general, urmărind bunurile debitorului prezente și viitoare, toată viața lui.

  18. Cornel
    9.3.2016, 12:56 pm

    ,,Inaccesibilitatea pieței rezidențiale este modalitatea competitivă prin care piața reglează Darwin-ian, dur, fără scrupule și îngăduință, poziționarea dar și menținerea oamenilor pe clase și caste (…clasa săracă merge în paradis, cea bogată în paradisuri fiscale iar cea de mijloc merge…la bancă) dar și în depărtarea sau în proximitatea oportunităților economice ale indivizilor”este afirmatia lui Mitroi care,pe mine unul, m-a indignat cel ma mult ,nu neaparat pentru ca era subscrisa enuntului ,,s-a intalnit hotu’ cu prostu’!” iar debitorii cu credite ipotecare sunt,evident,in opinia lui Mitroi, cei prostiti de sistemul bancar ba chiar ,in opinia autorului(preluata dintr-o teorie a impartitii societatii intre oameni inferiori si o asa-zisa casta ariana!) asa este normal pentru sarmanii care traiesc din credite in loc sa fure de la stat ! Ideile,evident, naziste , exprimate de acest personaj ,semnaleaza modul in care,poate, se raporteaza sistemul bancar la societate sau reprezinta doar opinia unui semidoct idiot ???

  19. Bogdan V
    9.3.2016, 1:11 pm

    7. Intervenția „administrativă” pe care o reprezintă legea dării în plată se constituie într-o soluție de reașezare a lucrurilor în matca lor. În anii 2005-2009 băncile au manipulat cu bună știință piața imobiliară, au încurajat creșterea anormală a prețurilor într-un timp foarte scurt, prin umflarea artificială (falsificarea) cererii pe această piață, iar după ce buba a explodat și prețurile au luat-o în jos, s-au pus sub protecția statului, care s-a împrumutat pentru a le salva (bailout). Nu este suficient; acum vor ca debitorii să-și asume doar ei această situație, pentru că altfel se afectează piața liberă. Nu, domnule Mitroi, băncile nu sunt străine de efectele crizei asupra pieței imobiliare; au influențat piața, au încălcat principiile pieței libere, iar acum trebuie să accepte ca statul să intervină pentru a regla dezechilibrul creat.

    • Bogdan V
      9.3.2016, 9:46 pm

      8. Susțineți că legea dării în plată este inechitabilă și le va face deservicii chiar destinatarilor ei. Nimic mai fals. Percepția ca legea este inechitabilă este indusă de bănci. Legea nu este inechitabilă; ea pune pe poziții de egalitate debitorul – care a fost nevoit să suporte clauze abuzive, comisioane, dobânzi variabile, variații de curs și altele asemenea – și banca, cea care a profitat de contractul de adeziune pentru a acoperi prin clauze toate aceste abuzuri, cea care a evaluat prin evaluatori proprii bunul ipotecat și l-a socotit suficient de valoros pentru acoperirea creditului, asumnând astfel riscul devalorizării ulterioare a ipotecii.
      Vă întrebați cui folosește această lege. Paradoxal, ea folosește indirect chiar sistemului bancar, pentru că, pe termen lung, băncile nu își vor mai permite să fie iresponsabile în acordarea creditelor imobiliare, mizând pe faptul că debitorul suportă riscul oricărei fluctuații (atât pe piața valutară, cât și pe cea imobiliară) și este obligat la nesfârșit, cu toate bunurile sale. Băncile, care în 2005 – 2009 nu și-au angajat oameni pricepuți în evaluarea riscurilor, pentru că au considerat că nu au vreun risc, vor fi nevoite să-și reevalueze poziția și personalul; de asemenea, nu vor mai fi tentate să influențeze piața imobiliară, să creeze „bule speculative”, cerere pe bani împrumutați. În fine, legea va induce un comportament corect economic în persoana potențialilor viitori debitori, învățându-i să economisească un avans mai înainte de a se angaja într-un contract de credit pe 20 – 30 de ani; se va reduce astfel și expunerea băncilor și interesul debitorilor în a uza de darea în plată. Sunteți de acord, probabil, că cine nu este capabil să economisească un avans pentru un credit, nu poate garanta că va achita rate lunare 20-30 de ani. Și băncile au știut asta, dar nu le-a interesat, pentru că debitorii le-au garantat nu doar cu bunurile ipotecate, ci cu toate bunurile prezente și viitoare.

    • Bogdan V
      9.3.2016, 10:07 pm

      9. Piața creditelor imobiliare nu este una liberă și corectă. Băncile acționează toate ca una, iar o piață a creditelor eficientă din perspectiva băncilor este aceea în care ele câțtigă tot timpul, iar clienții – cei care le finanțează activitatea prin comisioane și dobânzi – suportă riscurile și pierderile.
      În ce privește „mâna invizibilă a piețelor”, în viziunea băncilor aceasta e întotdeauna de preferat mâinii „la vedere” a politicului, deoarece cu o mână invizibilă poți face multe :)…, inclusiv înțelegeri anticoncurențiale, care, nu-i așa, nu se pretează și sunt incompatibile unei piețe libere.
      Legat de bani(i-ați menționat la sfârșitul argumentului, nu i-am scăpat :)), cel mai probabil băncile șantajează statul (Parlamentul), amenințând că nu mai finanțează, că-și retrag afacerile din RO. Cred că e un joc la cacialma; nu-și vor permite asta, dacă sunt serioase și nu simpli cămătari; ponderea creditelor imobiliare care ar intra sub incidența legii dării în plată nu este într-atât de mare încât să le pună în pericol activitatea. Iar dacă o vor face și vor pleca, nu am pierdut nimik, decât niște cămătari care nu vor să se supună unui cadru normativ în vigoare în țara în care funcționează și-și fac profiturile.

      • Bogdan V
        9.3.2016, 10:31 pm

        10. În argumentul no. 10 arătați că un credit ipotecar este mai degrabă o pierdere pentru debitorul-cumpărător și doar în mod excepțional, un câștig. Dacă lucrurile stau așa – și nu mă îndoiesc că stau așa având în vedere expertiza dvs. în domeniul financiar – înseamnă că băncile – care, fără îndoială, au experți de valoarea dvs. între angajații lor – au profitat de naivitatea clienților și le-au oferit produse de finanțare știind că investiția făcută cu banii împrumutați nu va avea efectul scontat. E adevărat că nimeni nu l-a forțat pe debitor să se angajeze în contractul de credit, dar, totuși, din perspectiva fair play-ului, cum catalogați comportamentul băncilor? Au procedat ele corect? De ce ai veni pe piață cu un produs și l-ai oferi unor potențiali cumpărători, știind că le va genera pierderi? Poate doar pentru profit?
        Citind argumentul într-o altă cheie constat că dvs. induceți ideea că, întrucât aproape toate creditele imobiliare nu sunt rentabile, debitorii ar fi interesați a priori să renunțe la ele apelând la darea în plată. Premisa este falsă, pentru că într-o asemenea situație debitorul ar acționa cu abuz de drept; or, nicio instanță nu ar accepta asta, ci ar refuza darea în plată tocmai pe acest considerent, sancționând astfel abuzul de drept.

      • Bogdan V
        9.3.2016, 11:05 pm

        11. Și acest argument este în sensul că – fiind, de regulă, nerentabile – creditele ipotecare pot îndemna debitorii să folosească darea în plată. Am arătat mai sus de ce argumentul nu este valid, de ce nu utilizarea dării în plată nu este posibilă în orice condiții. Darea în plată face necesară existența bunei credințe a debitorului și este exclusă în cazul unui abuz de drept.

      • Bogdan V
        9.3.2016, 11:06 pm

        12. Idem. A se vedea pct. 11

      • Bogdan V
        9.3.2016, 11:24 pm

        13. Susțineți că cei care au luat credit într-o monedă mai slabă ar trebui să-și asume consecințele unei eventuale întăriri ulterioare a acelei monede, pentru că „nu s-a întâlnit hoțul cu prostul”. Dar, de fapt, cine este hoțul și cine prostul, dle Mitroi?? Hoțul este banca, iar prostul, clientul, indiferent de moneda în care s-a împrumutat. Dovadă stau clauzele abuzive, comisioanele și dobânzile netransparente prevăzute în orice contract, indiferent de moneda de creditare.
        Debitorul și-a asumat riscul valutar din moment ce a ajuns să plătească si de 2-3 ori mai mult rată decât plătea la încheierea contractului. Pe de altă parte, banca a evaluat bunurile ipotecate în moneda în care a dat împrumutul, și a considerat aceste bunuri suficient de valoroase pentru a garanta rambursarea silită; se poate deci considera că și banca a asumat un risc al deprecierii ulterioare a valorii acelor imobile în moneda în care a dat împrumutul, deci este firesc să suporte acest risc și să accepte darea în plată.

      • Bogdan V
        10.3.2016, 10:11 am

        14. Dle Mitroi, debitorii care se împrumută în altă monedă decât cea în care sunt plătiți trebuie să-și asume, fără îndoială, riscul valutar, fluctuațiile viitoare ale cursului. Ei au și făcut asta. Problema e că, în principal, nu fluctuațiile de curs i-au adus pe debitori în imposibilitatea de a plăti, ci ele s-au suprapus unei situații anormale – „bula imobiliară”. Dacă pe piața imobiliară din anii 2005-2009 creșterea prețurilor nu ar fi fost determinată artificial chiar de bănci, sumele împrumutate ar fi fost mai mici, și ratele, de asemenea, iar viitoarele fluctuații de curs nu ar mai fi avut același impact devastator.
        Încercând să banalizați fluctuațiile pe piața valutară, susțineți că și în prezent Eur și CHF sunt monede bune pentru împrumut, iar RON și USD, pentru depozite. Aceasta este o poza a situației din prezent; viitorul nu se știe ce ne rezervă, mai ales în următorii 20-30 de ani. Spuneți că „leul este și va rămâne atractiv pentru economisire pentru că trebuie să se întărească pe termen lung”, însă în următoarea frază vorbiți despre aceasta ca despre o „promisiune”; păi, ori e certitudine („este și va rămâne”) ori e deziderat („trebuie”) ori posibilitate („această promisiune”)? Hotărâți-vă!
        Oamenii ar trebui învățați să-și asume cât mai puține riscuri dacă nu au cunoștințe în domeniu, să se împrumute în moneda în care sunt plătiți, pentru a nu suporta riscul de curs valutar. Experiența francului elvețian cred că e suficientă în acest sens.

        • Dan
          4.4.2016, 10:16 am

          Felicitari Bogdan V.! Ai o capacitate de analiza si sinteza mai rar intalnita. De astfel de oameni inteligenti si cu viziune are nevoie tara noastra pentru a iesi din mocirla in care se afla.

  20. Prostu' satului
    9.3.2016, 2:27 pm

    Articolul pare interesant, de citit in weekend (pentru mine problema nu e de interes direct, personal).
    Deocamdata n-am ajuns decat la #3, care mi-a dat o idee poznasa, dupa citirea frazei “Dacă ar trebui să voteze pentru bailout (darea în plată) nu politicieni, ci aceia care i-au ales pe politicieni, cum ar arăta votul acum, în lumea distopiei economice în care a fi debitor este mai profitabil decât a fi creditor deponent?”

    Sa presupunem ca intrebarea se refera nu la insii aceia cu credite pe care nu mai pot sa le plateasca, ci, ati ghicit – la bancile insele. La marile si uriasele banci “salvate” cu bani publici, la bancile pentru care s-a inventat mai nou, inteleg, povestea cu bail-in-ul…

    Bancile fiind asadar subiectul, ati mai pune aceeasi intrebare? Cum ar arata votul celor care i-au ales pe politicieni daca ar fi (fost) intrebati cu privire la cum trebuie sa trateze statul bancile cu probleme?

  21. george
    9.3.2016, 3:35 pm

    Analiza bine articulata si pertinenta, chiar daca unele argumente pot fi contraargumentate… Unele comentarii insa…

  22. bigradu
    10.3.2016, 1:50 pm

    Mai sunt cateva argumente:
    1. Echitate:
    Daca primesti un imprumut de RON 1000 plateste inapoi tot RON 1000, plus costuri (mai putin cele aberante, gen comision de risc, etc.) Nu da inapoi, case, masini, gaini, etc. Orice rambursare sub ceea ce ai primit te face hot, iar pe creditor nu-l intereseaza ca ti-ai pierdut job-ul. Atunci cand ai cerut creditul banca a mers pe ipoteza ca iti vei primi acelasi salar sau mai mult pe intreaga perioada de derulare a contractului.
    2. Simetria impartirii riscului
    In forma actuala legea presupune impartirea riscului la paguba debitorului. Ar trebui ca riscul sa fie impartit si la castig. Adica, in cazul in care valoarea casei este mai mare decat soldul creditului, banca sa poata lua in plata casa, sa o vanda pe piata libera si sa-si retina castigul. Nu-i asa ca “fraierii” care isi platesc la timp creditul nu ar fi de acord? As pune pariu ca nu ar fi nimeni care sa accepte asa ceva. Atunci de ce sa acceptam sa punem paguba pe spinarea creditorului.
    3. Asimetria termenilor initiali:
    Banca a oferit doar finantare dar debitorul a ales casa si a negociat pretul, inainte de a merge la banca pentru credit. Banca nu a avut nimic de spus nici in alegerea casei (locatie, dimensiune, finisaje, etc.) si nici in negocierea pretului. Banca a acordat creditul in ipoteza in care debitorul isi pastreaza serviciul, salariul, nu divorteaza si nu pateste nimic care sa-l impiedice sa-si ramburseze creditul. Cu exceptia unor lucruri catastrofice (comisioane si speze abuzive, boala severa, deces, etc.) nu prea ar trebui sa fie exceptii la rambursarea integrala si la timp a creditului.

  23. Silviu Alexe
    28.3.2016, 9:41 pm

    Vorbim de fapt de diverse mecanisme care regleaza o mare problema, care a fost rezolvata in SUA de peste 100 de ani – libertatea economica a individului. Aceasta este foarte importanta pentru o economie moderna si dinamica.

    In SUA imprumuturile imobiliare presupun in general ca in caz de neplata banca face foreclosure si ia inapoi bunul (non-recourse loan). Exista si recourse loans – in care banca poate merge dupa alte bunuri ale imprumutatului, nu numai dupa cele cu care a garantat la obtinerea imprumuturilor. Acestea sunt mai rare, iar omul poate alege si primeste de obicei o dobanda mai buna pentru ele, pentru ca garantia e mai mare decat bunul.

    Nu exista insa cazuri in care omul ar ramane dator pe viata, cum se propune in Romania – pentru ca in SUA exista si o lege a falimentului personal.

    Mai exista si o legislatie privind istoria creditului personal, care e de maxim 7 ani.

    Aceste exit-uri sunt necesare pentru o economie dinamica in care cetatenii nu devin sclavii unei decizii proaste sau a unor conjuncturi nefericite si neasteptate pe toata viata lor.

    Indivizii trebuie sa poata sa isi reconstruiasca viata, este nevoie de iertare financiara si e foarte importanta pentru economie.

    E de altfel si in interesul bancilor sa existe aceste exit-uri! Daca omul ar vedea decizia imprumutului ca pe una pe viata, din care nu poate iesi nicicum, atunci nu s-ar mai imprumuta nimeni.

    In Romania oamenii s-au imprumutat in conditii profund defavorabile din mai multe cauze:

    1. Faptul ca riscurile si clauzele contractuale nu au fost intelese si deciziile au fost neinformate. Oamenii, inclusiv cei din BNR, presupuneau ca daca dai casa inapoi scapi de credit. Wrong! Cand ai clauze in contracte asimetrice (banca- individ) care merg impotriva asteptarilor generale, acestea nu pot fi ascunse – trebuie ca omul sa semneze ca a fost informat si a luat la cunostinta pentru acea clauza.

    2. Lipsa ofertei pe o perioada lunga pentru creditul imobiliar si neintelegerea pietii imobiliare (romanii nu trecusera inca in viata lor printr-un ciclu de scadere a preturilor imobiliare si aveau impresia ca acestea merg doar in sus).

    In acest context, eu cred ca fiecare imprumut din Romania trebuie sa fie presupus ca fiind non-recourse.

    In plus, trebuie adoptata o legislatie privind falimentul personal si una a creditului personal – la acelasi nivel la care acestea functioneaza in SUA.

    SUA e un model mai bun decat Europa ca dinamism economic si mai ales daca ne uitam la nivelul cetatenilor – americanii pornesc afaceri, iau riscuri, cumpara si vand case, se muta (mobilitatea populatiei e importanta, nu poti sa fii blocat intr-o zona de o decizie imobiliara si sa ratezi din cauza asta oportunitati economice in alta zona).

    In alta ordine de idei, exista un moral hazard – prin introducerea retroactiva in contracte a darii in plata actionarii bancilor vor subventiona o categorie de cetateni care au luat credite aiurea. Insa pe de alta parte, bancile au numai de castigat dintr-o economie mult mai dinamica, in care oamenii iau riscuri.

    Sigur ca aceste riscuri trebuiau sa fie ‘priced in’ la semnare si exista o pierdere, insa este un caz in care pe termen lung este in interesul tuturor ca lucrurile sa se dezghete.

    Intrebarea e la momentul acordarii creditului au fost oamenii intrebati ce fel de imprumut doresc si daca vor sa garanteze doar cu bunul cumparat sau daca vor sa ofere o garantie la valoarea creditului indiferent ce se intampla cu piata? Nu. La acel moment doar bancile stiau ca piata poate avea doua directii, era o diferenta de informare intre parti. Desi e posibil ca nici bancile romanesti sa nu fi stiut, dupa cum s-au aruncat la credite.

    E posibil si ca pe termen scurt, din cauza legii darii in plata bancile sa devina si mai dificile in acordarea creditelor, insa daca nu dau credite eu nu inteleg ce rost mai au si din ce fac bani – statul se poate imprumuta si direct de la cetateni sau de pe pietele financiare internationale.

    Evident ca bancile urmaresc profituri si vor gasi modalitati ca oferta de credite sa se intalneasca cu cererea, in caz contrar asteptandu-le falimentul.

    Ce e drept deja unele din bancile din Romania sunt o apa statuta care paraziteaza economia, nu dau credite, iar BNR trebuie sa ia masuri de a creste competitia si sa se asigure ca bancile traiesc de pe urma pietei libere, nu din dobanzile de la stat.

  24. virgil
    2.4.2016, 9:51 am

    E clar, avem o scoala care pregateste contabili de boutique si in niciun caz economisti. Se spune ca, cine explica confuz si dezlanat, gandeste si actioneaza la fel. Vrajeala cu “el stie dar e greoi in exprimare…s.a.m.d. ” nu exista si nu a existat niciodata. Cine stie cu adevarat este concis si precis. Din pacate constat ca ASE-ul trebuie reformat urgent…dar urgent. Prea multi copii buni si foarte buni ies pur si simplu imbecilizati din aceasta facultate.

  25. Rasvan Roceanu
    20.5.2016, 9:53 am

    Din argumentatia d-lui Adrian Mitroi apare clar de ce bancile si sustinatorii lor au pierdut competitia mediatica: nu sunt capabile sa aiba o pledoarie scurta si la obiect.
    Daca preda studentilor, dl. Mitroi cu siguranta stie ca este foarte simplu sa te exprimi complicat si foarte complicat sa te exprimi simplu.
    Daca nu reusesti sa vorbesti simplu si convingator, marea masa a nespecialistilor (care constituie mare masa a votantilor si a contribuabililor, fie ca ne place fie ca nu!), iti va respinge instinctiv argumentele, (presupunand ca va avea rabdarea sa le citeasca) si va alege varianta care i se pare inteligibila si convingatoare.
    Iar in ce priveste bancile, haideti sa fim rezonabili, daca in 2006 sau 2007 un consilier de credite, din motive de etica profesionala, l-ar fi sfatuit pe un potential client: “Creditul in valuta e prea riscant pentru dvs., sunt prea multe pericole, eu zic mai bine renuntati!” acel consilier ar fi fost concediat in ziua urmatoare!!!!!

Lasa un comentariu


DIN ACEEASI CATEGORIE

Marin Pana

Începe decontul: Veniturile și investițiile scad, cresc cheltuielile cu beneficiile. Bugetul a revenit pe deficit după primele cinci luni

executie bugetara Bugetul general consolidat a înregistrat la finele lunii mai 2016 un deficit de 782 milioane lei, sumă echivalentă cu ceva mai mult de 0,1%...Citeste mai departe »

Victor Bratu

Cea mai sensibilă problemă a Fiscului: Constituirea unei comisii care să identifice adevăratele surse de evaziune masivă din economie

evaziune fiscala Ideea constituirii unor grupe de lucru care să pregătească schimbări esențiale în relația Fiscului cu contribuabilii după o dezbatere organizată de cursdeguvernare.ro la Comisia...Citeste mai departe »

Iulian Soare

Brexit – bumerang pentru UK, precedent pentru UE

brexit castel nisip “Uniunea Europeană se destramă, Uniune Europeană moare”, spunea Nigel Farage, liderul formațiunii britanice de extremă-dreapta UKIP, după votul pentru ieșirea Regatului Unit din UE....Citeste mai departe »

Marin Pana

Comerț România – UK, excedent de peste 800 milioane euro

comert Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord s-a situat în 2015 pe primul loc în ierarhia statelor cu balanţă comercială favorabilă Romaniei...Citeste mai departe »

Victor Bratu

Cum vede Dragoș Doroș reforma ANAF. ”Problema e că lucrurile se pot oricând întoarce”

dragos doros Cifrele seci ale statisticilor europene arată că România contabilizează aproape 30% din pierderea totală pe care bugetele statelor Central și Est Europene o înregistrează...Citeste mai departe »
valentin-lazea-

Valentin Lazea

Valentin Lazea / Europa post-Brexit: o bătălie care merită purtată

(Un text – un adevărat manifest – care ar trebui bătut în cuie pe ușa oricărui european. Dacă ar fi fost până acum, poate...Citeste mai departe »

radu-craciun-bcr1

Radu Crăciun

Radu Crăciun / Despre Brexit la cald

Dupa cum stiti, prima mea dragoste a fost constructia de avioane. Motiv pentru care in unele dintre comentariile precedente am plecat de la paralele...Citeste mai departe »

Cristian-Grosu-11

Cristian Grosu

Cristian Grosu / Problemele congenitale ale UE și lecția din care nu va învăța nimeni nimic. Regândirea Europei

O Europă disfuncțională pentru că se bazează pe slăbiciunile popoarelor, și nu pe ce au ele mai bun * Ieșirea UK din UE poate...Citeste mai departe »

Comentarii

Valentin Lazea / Europa post-Brexit: o bătălie care merită purtată

valentin-lazea-

Valentin Lazea

(Un text – un adevărat manifest – care ar trebui bătut în cuie pe ușa oricărui european. Dacă ar fi fost până acum, poate...Citeste mai departe »

Radu Crăciun / Despre Brexit la cald

radu-craciun-bcr1

Radu Crăciun

Dupa cum stiti, prima mea dragoste a fost constructia de avioane. Motiv pentru care in unele dintre comentariile precedente am plecat de la paralele...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Problemele congenitale ale UE și lecția din care nu va învăța nimeni nimic. Regândirea Europei

Cristian-Grosu-11

Cristian Grosu

O Europă disfuncțională pentru că se bazează pe slăbiciunile popoarelor, și nu pe ce au ele mai bun * Ieșirea UK din UE poate...Citeste mai departe »

Valentin Naumescu / Let it be! Brexitul şi lecţia suficienţei politice, la Londra şi la Bruxelles

valentin-naumescu1111

Valentin Naumescu

Nu mai e nimic de făcut, decât să se numere voturile. Toate argumentele şi contra-argumentele Brexitului sunt acum pe masă. Ce era de spus,...Citeste mai departe »

Manualul de fizică

mp21

Marin Pana

Dată fiind activitatea mea de aproape 30 de ani, împărțită cam fifty-fifty înte sectorul bugetar și sectorul privat, am avut obligația patriotică de a...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Capitalul autohton și ajutorul statului autohton: O problemă și câteva soluții

Cristian-Grosu-11

Cristian Grosu

Textul analiză de mai jos, privind problema capitalului autohton, îndrăznește să spere din 3 motive : 1-, Spre deosebire de toți predecesorii săi –...Citeste mai departe »

Valentin Lazea / Modele economice de dezvoltare şi influenţarea percepţiei publice

valentin-lazea-

Valentin Lazea

Într-o prezentare recentă făcută de o echipă a FMI (“How to Get Back on the Fast Track?”) se găseşte un grafic care spune mai...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / România paralelă: rahatul în care a călcat guvernul Cioloș

Cristian-Grosu-11

Cristian Grosu

Scandalul dezifectanților dialuați suprapus pe raportările false ale infecțiilor din spitale – precum și monopolul de facto pe care firma Hexi îl are pe...Citeste mai departe »

Măsura uitată a Guvernului Boc: supraimpozitarea economisirii asemeni speculațiilor financiare. Efecte

mp21

Marin Pana

În goana după banii necesari procesului de echilibrare bugetară, Guvernul Boc a redus cu 25% salariile bugetarilor, a majorat TVA de la 19% la...Citeste mai departe »

Radu Crăciun / Reversul medaliei investițiilor străine

radu-craciun-bcr1

Radu Crăciun

Cei care sunteti familiarizati cu comentariile mele stiti ca sunt un avocat al cresterii atractivitatii Romaniei pentru investitiile straine directe. Nu este de conceput...Citeste mai departe »

Daniel Dăianu / Lumea dobânzilor ultra-mici; dobânzi negative ?

Daniel-Daianu-

Daniel Daianu

Traim vremuri exceptionale. Sunt date in economia globala ce deconcerteaza. Sa ne gandim la dinamica unor variabile cheie ca inflatie, volum de lichiditati/injectii masive...Citeste mai departe »

Ionuț Dumitru / „Darea în plată” – populism vs. rațiune

ionut-dumitru

Ionut Dumitru

* Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului si nu implica institutiile cu care acesta este asociat La sfarsitul lunii noiembrie 2015 s-a adoptat...Citeste mai departe »

Adrian Mitroi / Clasa săracă merge-n paradis, clasa avută – în paradisuri fiscale și la Davos. Clasa de mijloc merge la bancă

adrian mitroi

Adrian Mitroi

Represiunea financiară. Noua realitate economică și clasa de mijloc Represiunea financiară prezentă este o consecință a hiper-monetarismului global emis de marile bănci centrale, într-un...Citeste mai departe »

Aurelian Dochia / Euro, un edificiu cu bulină roșie

Aurelian-Dochia-

Aurelian Dochia

O buna parte a economistilor care s-au exprimat pe aceasta tema considera ca Romania nu este pe deplin pregatita pentru aderarea la moneda comuna...Citeste mai departe »

Guvernare cu faţă umana

Cristian Grosu-

Cristian Grosu

Cristian Grosu / Justiția mea și justiția celorlalți

Dumnezeu să-l odihnească pe Gil. Cu vocea aia a lui minunată cu tot. ”Cristi, nu mă pot băga oficial, mă termină ăștia. Dar vreau...Citeste mai departe »

New title

De interes

sigle Centrul de Resurse Juridice Centrul Român de Politici Europene Expert Forum Institutul pentru Politici Publice Pro Democrația România Curată Societatea Academică Română